Ce mai e postul azi

Desigur că, aparținător unui popor majoritar ortodox, afectat mai mult sau mai puțin

vizibil de ecumenismele contrafăcute, la mare trecere azi, care confundă împărăția lui Dumnezeu cu fairplay-ul ideologic, îmi mai pun și eu unele întrebări, dacă nu mânat de ambiția adevărului, măcar pentru a mă dezmetici puțin.

Cum tocmai am intrat în postul Paștelui mă reped să întreb, oare ce-o mai însemna pentru cetățeanul orașului modern ideea de post? Este postul doar o dietă alimentară, o abstinență provizorie sau o recontabilizare mai severă a tuturor raporturilor noastre cu viața? Poate că ceva din toate acestea, însă totuși răspunsul este prea vag. Poate în final ne vom face o idee.

Tematizez postul pentru că îmi oferă prilejul să atac frontal ideea practicilor religioase în cadrul completamente diferit de cel în care se derula istoria credinciosului creștin tradițional. Nu voi coborî până în Evul Mediu pentru că risc să evadez în idile false. Mă voi zvârli doar în urmă cu două decenii, în satul colectivizat, sărăcit, abrutizat de regresul constant al întregii istorii postbelice. Nu se poate spune deloc că acela e modelul civilizației rurale, al cuvioșeniei creștine și bunei cuviințe țărănești. Deposedați de pământ, animale și păduri țăranii au luat drumul orașelor, s-au angajat pe șantiere, în fabricile socialismului avântat, în uzinele cu foc continuu. Au schimbat cămășoiul de cânepă și cioarecii cu salopetele, opincile cu cizma de gumă și clopul cu basca tovărășească. Femeile și-au pus frumoasele lor broderii, iile, poalele, spăcelul și catrințele, cojocelul și zadia în lădoaie mari, le-au dat cu naftalină și nu le-au mai scos până azi nici măcar la nunți, ca și cum le-ar fi înmormântat. Ba unele și-au dat la schimb minunatele lor costume tradiționale pe perdele de nailon, la țigănci itinerante cu scopuri de speculă. Au început să se îmbrace și ele cu pantaloni, teniși, sandale de gumă, haine moderne „de târg”, cele mai înflorate și chicioase din lume. Însă își purtau progresul cu un soi de vanitate emancipată. Drept argument al emancipării unele își tăiau părul, și-l încrețeau, își puneau permanent și se avântau cu freza lor nouă prin aprozare la cumpărături, prin târguri cu ouă și cloști cu pui de vânzare.

Altceva însă e curios. În postul Paștelui viața satului, în care țăranul devenise navetist iar țăranca lucrătoare ceapistă, își schimba totuși ritmul. Fără habotnicie gratuită, fără prea multă paradă de principii nu se mai gătea mâncarea cu untură, nu se consuma carne deloc, ouăle se adunau pentru cloșcă, iar lăpticul se dădea doar pruncilor mici și, în rare zile, celor bolnavi, bunicilor rânticoși ce mai trăgeau după ei scorbutul, degerăturile, cicatricele și varicele colectate pe front, ca să se mai întreame. În rest toată casa servea aproape două luni de zile fiertură de post, pâine de mălai cu chisăliță, urzici și ștevie, cartofi și fasole cât încape, moare de varză cu mămăligă, prune uscate sau poame fierte și lipie. N-au auzit niciodată pe nimeni plângându-se că mâncarea-i rea, n-am văzut nici măcar pruncii să scâncească după cărnița subțire și sandviciul cu salam de soia. și toate lucrurile se derulau normal, aratul, semănatul, scosul animalelor la câmp, pregătitul grădinilor, curățatul curților, șurilor, coșconarelor etc.

Nu e nimic idilic în satul acelor ani, cu excepția faptului că abrutizarea socialistă nu reprimase complet practicile religioase. În ortodoxia lor aproximativă și semianalfabetă postul mai înfrâna cât de cât pornirile becisnice, domolea emulația crâșmei, rărea înjurăturile, certurile domestice, bătăile de nevastă și copii își stăvileau frecvența. După ziua de muncă mâncarea slabă nu mai trezea decât atâta vlagă câtă trebuie pentru spălatul picioarelor, spusul în taină al rugăciunii și povestea domoală a bunicilor de dinainte de culcare. Pe atunci televizoarele alb-negre amuțeau o dată cu glasul răgușit al Tovarășului suprem, și se puneau și ele pe hibernare de-a lungul unor nopți pașnice. Visele oamenilor – sărmani, neinstruiți și naivi, trudiți, anonimi și fără de pretenții, cu speranțe minime – erau singurul spectacol al nopții.

Mă întreb acum, când bombardamentul prostului gust, al destrăbălării și teleshow-ului neîncetat te agresează din toate direcțiile, cum ai putea posti cu adevărat? La câte din practicile zilnice ar trebui să renunți pentru a-ți restabili austeritatea și cuvioșia, dacă, desigur, crezi că ele mai înseamnă ceva? Cred că sunt rarisimi cei că-și mai asumă un post, tocmai pentru că în rutina vieții citadine orgia flască a televizorului și internetului au devenit o nouă practică religioasă, compromițând nevoia de post și înlocuind-o cu un soi de bulimie a noutăți, a senzaționalului și schimbării. În entuziasmul orb al dorințelor noastre am pierdut contactul cu chemarea înaltă a crucilor de pe catedrale, iar bisericile nu sunt decât obstacole în zborul nostru către supermarketuri, citadele închinate Marelui Pântec Cosmic, adevăratul zeu al împărăției globale. Nu sunt nostalgic, nu propun ca lumea să regreseze înspre austerele veacuri premoderne, însă suspectez că dincolo de această inflație a consumului, în înțelesul lui cel mai larg, nu prea departe se întinde o sahară, tocmai potrivită să se amuze omuleții verzi veniți în concediu pe pământ. Poate că postul, adică o regândire a dreptului nostru de-a consuma și devora, ar fi o rețetă pentru salvarea civilizației, prinsă cu clește ferm într-o degringoladă voioasă. Însă, repet, nu sunt eu cel ce distribuie rețete. E doar o infimă prejudecată a mea.

Vali MUREȘAN