Când meandrele concretului eludează rațiunea…
Sălile de judecată nu ne fac să ne simțim în largul nostru. Nici unul dintre noi nu intră în ele fluierând (sau n-ar trebui să o facă). Nici chiar purtătorii de robă (desigur, cei apăsați de responsabilitatea misiunii). Cu toate acestea, există momente de depresurizare. Create prin spontaneitatea (accidentală) a unora dintre părți. îmbrăcate, apoi, cu detalii picante, romanțate și – uneori – hiperbolizate, transmise din generație de seniori în generație de stagiari, aceste secvențe dau aromă amintirilor oricărui magistrat sau grefier. Un soț ce se simțea obligat să divorțeze pentru a scăpa de palpitații, ne-maiputându-și auzi soacra cum vroia (de câteva ori pe zi) la “tauletă”. O soție ce plecase de acasă pentru că neamurile soțului se partajaseră în 2 categorii: unii “o lăsau de obosită”, iar alții “o luau de odihnită”. O babă ce solicita cu insistență amânarea cauzei pentru a-și “angaja un judecător”, considerând că-i mai bine decât “să-și ia avocat”. Etc.
O situație des întâlnită constă în reacția virulentă a unora dintre cei ce trebuie să răspundă la apelativul de “pârât”. Cuvântul acesta îi face să-și iasă din minți. Orice explicație este de prisos. Ei o țin întru-una cum că nu sunt pârâții nimănui. Că o astfel de vorbă în dreptul numelui lor este o obrăznicie din partea adversarului, a judecătorilor, a grefierilor, a întregii Europe. Și punct.
Cu câteva zile înainte am sesizat o secvență siameză. Fostul președinte al acestui plai de doine (de jale, dor și cătănie) s-a inflamat vizibil. Și a declarat, apropo la dosarul revoluției, că nu este inculpatul nimănui. Că ar fi o ticăloșie și o obrăznicie (poate chiar mai mari decât aruncatul cu hamburgerul prin piețe canadiene) să devină din martor, inculpat. Că persoanele care acreditează o astfel de idee sunt iresponsabile. Păi, persoanele care au avut o astfel de idee sunt de mult la loc cu verdeață. Posibilitatea transformării martorului în inculpat este, hăt de mult, băgată în Cod. Și, Doamne păzește, nu-i creație autohtonă. Așa că personajul cu pricina a fredonat degeaba printre dinți, în ritm personal, “supărat sunt, Doamne, supărat!”.
Tot cu ocazia audierilor din “dosarul revoluției” ni s-a adus la cunoștință și o nouă modalitate de ascultare a martorului: declarația de bibliotecă (probabil, un fel de Star Trek al procedurii române). Adică, odată chemat la parchet, personajul (ex-președinte-actual-martor-potențial-inculpat) le-a întors-o scurt procurorilor cum că cine vrea să afle ce-i de aflat în legătură cu speța, să facă bine a-i lectura cele trei volume beletristice editate de-a lungul ulti-mului deceniu și jumătate. Care, în semnificative expresii hidroenerge-tice, spun tot ce-i de spus cu privire la subiectul în cauză. Rămâne de văzut dacă un astfel de dos de palmă a ținut la procurori. Dacă da, mulțumim de rețetă. De-acum, în loc de orice declarație, vom indica procurorilor titlul și filele cărții pe care le au de studiat. În ce mă privește, după specificul dosarului, oscilez între Capra cu 3 iezi și Titircă, inimă rea.
Peste tot și dincolo de toate impresionează eleganța limbajului. La purtător. Și evoluția lui în timp trecând prin paliere diferite. De la “animalule” la “măgarule” și retur. În public. Aceste crâmpeie de atitudine fac să nu ne surprindă nici altele.
de Andreea CIUCA
