Chestiuni de stil
Dacă Cristian Tudor Popescu îl descrie pe Hrebenciuc ca pe un „guzgan rozaliu”, neuitând să-i schițeze un mic portret ce-l transformă subit într-o dihanie sinistră, care oripilează și provoacă repulsie la simpla imaginare, faptul nu pare să suscite în media o prea mare enervare. Probabil pentru că unii resimt o similară simpatie față de vicepreședintele PSD, alții pentru că sunt gata să adere nemijlocit la vituperațiile din fiere ale lui CTP. Ce-i drept, ziaristul demisionar de la Adevărul preia în tonul și cuvintele sale o masă anonimă de zumzete colective, gata să se reverse în înjurături. Poate că totuși înjurătura brută este uneori mai inocentă decât delicata desființare a caricaturii, decât demonizarea rafinată, în felul atât de măiestrit practicat de CTP.
Însă, dacă Iliescu își variază palmaresul caracterizărilor zoologice pentru a gratula oameni din presă, deja se iscă un mare scandal. Nu e permis unui mare om politic, nici măcar celui mai longeviv președinte postrevoluționar al României, să spună „măgar” unui ziarist, chiar dacă expresia ca atare nu ar viza expres o persoană anume. E mult mai scuzabil, bunăoară, să auzim că-i reproșează lui Geoană că s-a comportat ca un „prostănac”.
De unde vine în fapt problema? De ce, între un politician și un ziarist, acestuia din urmă îi este permis mai mult, un ton mai dezinvolt, adjective mai grele, insinuări sau prezumții periculoase, iar politicianului i se amendează orice nedelicatețe? Cred că prin natura meseriei ziaristul creionează tablouri ale societății în toată complexitatea ei. Aceste tablouri sunt evident provizorii, de aceea unele schițe sunt incoerente, greșite sau amendabile. Dar și bănuiala, prezumția, insinuarea, fac parte din strategiile căutării adevărului. Descalificarea nervoasă, cu năduf și din toată fierea a unei alte persoane, oricine ar fi ea, nu reprezintă decât dovada slăbiciunii nervilor și a abjurării de la respectabilitate.
Poți avea dreptate, dar nu e nevoie să zbieri în gura mare ori să dai cu barda. Adevărul, dacă tot ai impresia că-l deții, se poate spune și pe un ton calm, poate fi auzit și dacă-l semnalezi în șoaptă. Tot de gazetărie ține și stilul, ca și adevărul informației, ca și veracitatea opiniei. În ce privește educația stilului de adresare, atât Cristian Tudor Popescu, cât și Iliescu ar avea încă multe de învățat. Nu-l simpatizez pe Hrebenciuc, dar asta e o problemă personală. Aș prefera să aflu adevărul despre el pe un ton ca să nu-mi lase îndoieli vizavi de cel care-l formulează. Până la urmă civilitatea este o chestiune de stil. Putem răcni cât ne țin plămânii, dar prin asta nici nu vom ști mai multe, nici nu ne vom clarifica problemele.
de Vali MURESAN
