Å¢esătoarea din Ivănești

“Satul ăsta era foarte frumos și bogat când eram tânără. Fiecare avea plugul lui, își semăna pământul singur, așa gospodari am fost pe aici! Apoi s-a făcut CAP-ul, dar ne era bine și atunci. Acum, un singur om are tractor și puțini mai putem lucra pământul. Uite, eu, de exemplu. Am pământ, dar nu am cum să mă apuc să îl lucrez la vârsta asta…”. Aurelia Tătar are 82 de ani, e văduvă de câteva luni și spune că nu va călca vreodată într-un spital.

Ivănești este un sat mic, parte a comunei Livezeni, la nici 10 kilometri de Târgu Mureș. E un sat ciudat. Majoritatea oamenilor sunt români, dar preferă să vorbească ungurește. De ce? Nu poate explica nimeni. Așa au crescut, vorbind două limbi. De fapt, folosesc un fel de melanj între română și maghiară. Nu au fost niciodată probleme etnice. Dar și româna pe care o vorbesc e alta. Ei nu spun, spre exemplu, “ridică-te”, ci “stai sus”.

O altă ciudățenie a acestui sat e că nu se întinde de-a lungul șoselei, ca toate celelalte, ci de-a lungul unui ax care o intersectează. Chiar la intersecția cu drumul spre Miercurea Nirajului există o construcție de lemn, cantonul de pompieri. Pentru că exista pe vremuri în sat o echipă de pompieri voluntari. O vreme a locuit acolo o femeie, care și-a pierdut casa într-un proces. Acum e părăsit.

O casă plină de povești

Chiar la intrarea în sat, cum treci pârâul, e casa Aureliei Tătar. Are 82 de ani și niște ochi incredibil de albaștri. În tinerețe a fost foarte frumoasă, dar acum e adusă de spate, apăsată de povara bătrâneții. Soțul i-a murit acum trei luni:

“S-a dus spre altă lume”, spune tristă bătrâna. De plâns nu plânge, pentru că știe că asta e soarta omului, dar crede că dacă ai ținut rânduiala și ai fost om bun Dumnezeu te vede și te are în grijă și “dincolo”.

O ajută fata ei, care a venit de la oraș să aibă grijă de mama bătrână. O mai ajută și un nepot, care și-a făcut o cameră în fostă bucătărie de vară, “conihă”, cum se spune pe acolo. A venit din Zalău și e student la medicină militară. Cum nu e departe de oraș, preferă să stea acolo și face naveta.

Casa femeii este una dintre puținele din sat care păstrează vie amintirea trecutului. La fel ca și bătrâna, ale cărei amintiri și povești te țin țintuit în scaun ore în șir. “Din două în două săptămâni se țineau balurile din sat, la fostul cămin cultural. Veneau tineri din satele vecine, iar Cuți era muzicantul, care era așa de negru că i se vedeau doar dinții și ochii. Cânta în maghiară, dar pe vremea aia toți ne înțelegeam, nu erau probleme cum sunt acum”, povestește bătrâna. La Balul de pe câmp, organizat de Ziua Eroilor, copiii veneau din satele vecine împreună cu învățătoarele. Înainte de Crăciun se ținea un curs special pentru ca cei mici să învețe să meargă la colindat cu capra. De Paște se mergea la stropit și fiecare spunea o poezie și primea ouă vopsite.

Cine țeasă mai bine

Ajutată de fiica sa, femeia ne arată cu răbdare amintirile din trecut. A lucrat mult la viața ei: “Pe vremea mea era un adevărat concurs, care țeasă mai repede și mai frumos”. Sucala și vârtejul, bețele, toate sunt păstrate în pod. Acoperite de praf și de ani, peste 50, uneltele sunt încă funcționale. Bătrâna ne arată grămada de in și ghemul pe care l-a făcut. “Pe vremuri, lâna era foarte bună. Făceam material din ea și o foloseam la panataloni pentru bărbați. Pe atunci stofa era prea scumpă, așa că o făceam noi”, spune bătrâna, care amintește și cât de des era utilizată cânepa. “Mama o cultiva, apoi o adunam și o duceam la Miercurea Nirajului sau la Târgu Mureș și aduceam acasă pânza pentru perne”.

Ultima țesătură este un prosop alb cu albastru, cu model de brad. A vrut să facă și pentru Biserică prosoape care să înconjoare icoanele, dar bătrânețea o împiedică.

Dulapul cu minuni

Un bufet și un dulap de la începutul secolului trecut tronează în cameră. Bătrâna păstrează acolo ștergare și farfurii primite la nuntă. Întreaga veselă este de pe vremea părinților. La prima vedere ai crede că este aproape nouă, atâta grijă a avut de ea. Fața de masă, cusută de mâna ei într-un model tradițional, nu are nici un nod pe dos, așa cum îi place Aureliei să spună. În altă cameră, banca este acoperită de un ștergar cu margine de dantelă, făcută tot de mâna ei. Lucrurile coborâte din pod nu are de gând să le pună înapoi: “Avem nevoie să mai toarcem ceva acum, mai ales că e vremea frumoasă și putem sta în grădină”, spune zâmbind femeia. În șură, un butoi vechi de când lumea este plin de fân. Lângă, o ladă imensă de lemn era, pe vremuri, locul unde se păstrau cerealele.

Are pământ destul de mult, dar nu poate să-l lucreze, se mai ocupă doar de grădina din spatele casei. Îi place mult busuiocul, de care are grijă cu drag, iar toamna îl împarte nepoților.

Preot în ture

În sat sunt două biserici, una reformată și una greco-catolică. A fost renovată în 1962. “Copiii au fost cei care au ajutat la reconstrucție. Inițial era o biserică veche de lemn care a fost refăcută, de la acoperiș la temelie”, își aduce aminte Aurelia Tătar. Cel care a avut grijă mult timp de comunitate a fost părintele Natea, tatăl fostului prefect, Ovidiu Natea. “Pe Ovi îl știu de mic, era copil neastâmpărat. Å¢in minte că i-a furat niște iepuri lu’ frate-meu. După aceea a plecat la școală și a ajuns om mare”.

Preotul de acum vine în sat o dată la două săptămâni, alternând slujbele cu cele din satul vecin, Poenița: “Anul ăsta de Paști vine la noi, că anul trecut a fost la ei”, încheie Aurelia Tătar.

Corina ALBOTA