Fidelitățile succesive ale unor militari reghineni

Sunt biografii aproape obișnuite, a căror traiectorie se aseamănă și în același timp se interferează de mai multe ori. Au urmata școala elementară în Reghin. Au urmat apoi în perioade diferite, e drept, aceeași Școală militară austro-ungară de cadeți. Toți patru au luptat prima dată pe același front, respectiv pe cel din Galiția. La sfârșitul Primului Război Mondial au fost integrați în Armata Regală română, și asta pentru că era nevoie de experiența și priceperea lor militară. Primii trei au ajuns la gradul de colonel…, iar cel de-al patrulea la cel de general de divizie. Primii trei au ajuns mai târziu să se stabilească în străinătate, unde dealtfel au și trecut la cele veșnice. Franz Csordacsics, Adolf Wagner, Hugo Kosch și Hugo Schwab. Patru profesioniști ai armelor. Și toți patru din Reghin. Au urmat cariere militare aproape identice. Înainte de opțiunile lor personale și fidelitățile lor succesive, s-au dovedit a fi în primul rând militari profesioniști. Și-au onorat jurământul militar în armatele din care au făcut parte și s-au retras cu demnitate atunci când s-au văzut puși în situația dificilă de a alege.
 
Comandant al Școlii de vânători de munte din Armata română
Născut în 1882 la Reghin, Franz Csordacsis a urmat Școala militară austro-ungară de cadeți din Sibiu în perioada 1897-1901, devenind locotenent în 1902, după ce parcursese și un stagiu de un an în calitate de cadet adjunct de ofițer. După 6 ani petrecuți la Albeștii Bistriței ca ofițer în cadrul Regimentului cezaro-crăiesc 101, în 1909 a fost mutat la Viena unde a și fost avansat căpitan (1914). A făcut tot frontul având șansa să nu fie rănit, deși a luptat în Galiția, apoi pe frontul italian, la Isonzzo și la Montenegro. Sfârșitul Primului Război Mondial pentru un ofițer dintr-o armată învinsă și dezintegrată, cum era și cazul său, nu a însemnat însă și sfârșitul carierei militare. După doi ani de “civilie forțatăâ€, în 1920, fostul ofițer austro-ungar a fost rechemat…în cadrele active ale Armatei Regale române. Un an ca ofițer în cadrul regimentului nr. 26 dislocat pe Nistru și încă un an ca ofițer în garnizoana Craiova au reprezentat un stagiu suficient pentru a fi avansat maior și numit comandant al Școlii Speciale de Vânători (de Munte) de la Sfântu Gheorghe, la Centrul de formare al ofițerilor de infanterie. În mod surprinzător însă – nu se cunosc motivele – Csordacsis, avansat lt. col în 1928, a demisionat din armata română în noiembrie 1935. Pe data de 27 februarie 1939 a fost avansat colonel în rezervă, pentru ca la mai puțin de șapte luni să fie rechemat în cadrele active și să preia comanda regimentului nr. 14 dislocat în Moldova. Două luni mai târziu – la fel de surprinzător ca în 1935 – Csordacsis a fost dezarmat (!?), însă pe data de 15 iulie 1940 a fost mobilizat la Centrul de formare al ofițerilor de vânători de la Sfântu Gheorghe, același centru pe care-l comandase cu mai mulți ani în urmă. Demobilizat după arbitrajul de la Viena din august 1940, Csordacsis a rămas la Sfântu Gheorghe unde avea o casă, dar în septembrie 1944 s-a refugiat în vest cu armatele germane în retragere, sfârșind în 1978, într-un azil de bătrâni din Germania, la venerabila vârstă de 96 de ani.
 
Adolf Wagner, ofițer austro-ungar, ofițer român și… ofițer SS
Născut tot la Reghin, dar în 1886, Wagner a urmat aceeași școală militară din Sibiu între anii 1901-1905, fiind avansat locotenent în 1906 și repartizat ulterior ca ofițer în cadrul Regimentului 82 infanterie ungar din Bistrița. În 1913 a fost mutat la Viena lucrând timp de aproape doi ani în Statul Major al Amatei Austro-Ungare, la Direcția de construcții și fortificații. După un an petrecut pe frontul din Galiția, a căzut prizonier la ruși reîntorcându-se la Reghin în 1920. Abia refăcut după un dur prizonierat petrecut în Siberia, câteva luni mai târziu, Wagner a fost integrat în Armata Regală română și a fost încadrat ca ofițer (căpitan) la Regimentul 82 infanterie din Târgu-Mureș. Avansat maior la excepțional în 1921, Wagner s-a mutat din liniștitul oraș de pe Mureș în 1930, moment în care a fost avansat locotenent-colonel și numit comandant la Regimentul 40 de la Bazargic, din Dobrogea (zona Cadrilater, parte cedată bulgarilor în 1940). Întrucât avea vechimea completă ca militar a fost pensionat în august 1940, imediat după arbitrajul de la Viena. Doi ani mai târziu, tânărul pensionar a fost integrat în Statul Major al Diviziei SS Prinz Eugen, lucrând alături și în subordinea lui Artur Martin Phleps, și el tot sas originar din Transilvania, care fusese ofițer austro-ungar, apoi activase în armata română (până în 1941) și apoi în armata germană. Remarcându-se în luptele de pe frontul iugoslav și în cele din Italia de Nord (iunie 1942-mai 1945), Wagner a fost avansat colonel și numit comandant al Diviziei 24 SS. A fost o comandă mai mult onorifică, peste niște trupe demoralizate și “încropite†din militari de la diverse alte unități desființate, mulți dintre ei fiind încă răniți ușor și doar parțial apți de luptă. La mai puțin de o lună de la preluarea comenzii unității a fost luat prizonier de către americani împreună cu întreaga sa unitate. După doi ani petrecuți prin patru lagăre americane, reghineanul Wagner a fost eli¬berat și s-a stabilit la Munchen, oraș în care a și murit în 1962.
 
Hugo Kosch a cerut ca urna cu cenușă să-i fie adusă la Reghin
Aproape același traseu: născut la Reghin în 1877, Școala militară de cadeți de la Sibiu, frontul italian și apoi integrarea în Armata română. La 44 de ani, Kosch era deja colonel și comandant de regiment având posibilitatea să ajungă general la nici 50 de ani. Evi¬dent că biografia lui Hugo Kosch, cel de-al treilea reghinean, nu are aproape nimic senzațional. Dacă impresionează ceva în mod deosebit este faptul că, înainte cu puțin timp de a muri (1967), Kosch – care era stabilit în Germania de aproape 40 de ani – a cerut ca urna sa cu cenușă să-i fie depusă în cavoul familiei din Reghin. Dacă încercăm să citim printre rânduri vom înțelege că biografia sa, probabil, ascunde și ceva dezamăgiri de ordin personal. După mai puțin de cinci ani petrecuți în armata română, la vârsta de doar 45 de ani, a cerut să fie pensionat la cerere, cu toate că ar mai fi putut servi cel puțin 10 ani în armată. De ce? E greu de spus. Kosch, la fel ca ceilalți doi nu a lăsat niciun fel de memorii. Doar însemnările la¬pidare de pe fișele de personal ale armatelor în care au servit cu conștiinciozitate, reușesc să recompună, în linii mari, momente din existența unor militari de carieră. În mod cert că au fost adevărați profesioniști ai armelor.

A preferat moartea în locul prizonieratului sovietic
Un destin asemănător până la un punct cu al primilor trei, l-a avut și reghineanul Hugo Schwab. Sfârșitul său a fost însă unul cu totul aparte. Schwab s-a născut în 1887, în Reghin. Ofițer de carieră, în timpul primei mari conflagrații mondiale, a căzut prizonier la ruși în noiembrie 1914, pe frontul din Galiția. După patru ani de prizonierat, în anul 1918 s-a reîntors în Transilvania, iar sfârșitul războiului l-a gasit căpitan în rezerva. În 1919, la cererea sa, a fost integrat în armata română. Până în anul 1921 s-a aflat în garnizoana Târgu-Mureș, iar ulterior a comandat diferite subunități și unități la Turda și Alba-Iulia. În 1931 – timp de un an – s-a reîntors din nou la Târgu-Mureș, respectiv în cadrul corpului de comandă și stat major al Regimentului de infanterie nr. 82 din oraș. Colonel în 1928, Hugo Schwab a fost avansat general de brigadă în 1935, iar câteva luni mai târziu, general de divizie. În anul 1941, a participat la campania din Rusia cu Divizia 9 infanterie. Pe 24 august 1944, la o zi după întoarcerea armelor împotriva Germaniei și trecerea armatei române de partea aliaților, Hugo Schwab se afla la comanda Corpului 7 Munte, unitate al cărei punct de comandă se afla la mânăstirea Văratec. Conștient de faptul că datorită originii sale germane va fi luat prizonier de ruși – mai târziu s-a aflat că era trecut de ruși pe lista criminalilor de război – generalul a preferat să se sinucidă. A facut acest lucru cât se poate de discret și fără să lase nicio explicație scrisă. Aceasta a putut fi însă dedusă logic din atitudinea ulterioară a sovieticilor față de cei de origine etnică germană. Generalul Hugo Schwab este înmormântat la mânăstirea Agapia, în Moldova.

Artur Martin Phleps
A absolvit Școala militară din Sibiu, apoi a urmat cursurile Academiei Militare Imperiale din Pressburg (Bratislava). A devenit ofițer austro-ungar, iar în timpul primului război mondial a luptat pe frontul din Galiția, obținând până la sfârșitul razboiului gradul de locotenent-colonel. După terminarea războiului a fost integrat ofițer în armata română. A fost și instructor la Academia Militară din București apoi, cu gradul de general-locotenent, a devenit comandatul trupelor de vânători de munte, elita armatei române. Phleps este considerat de cei mai mulți istorici militari ca fiind cel care a organizat și pregătit vânătorii de munte ca pe o armă de elită a armatei române. În 1941, Phleps a trecut în armata germană, respectiv în trupele Waffen SS, fiind comandantul Diviziei 7 SS Prinz Eugen, formată din voluntari Volksdeutsche din Serbia, Bulgaria, Croația și România și al Corpului 5 SS Vânători de munte. Trimis în vestul României, în septembrie 1944, a murit undeva lângă Arad. Există mai multe variante ale morții sale, dar cea care merită a fi luată în seamă, în opinia mea, îi aparține generalului Dumitrescu (manuscris aflat – un exemplar – și la Arhivele mureșene). Este decorat cu Crucea de fier în rang de cavaler.