Marea evadare

O Românie bulversată și istovită de război. O Românie în care, după august 1944, viața unui om valora extrem de puțin. Devenite nota dominantă, abuzurile erau extrem de multe și la ordinea zilei. Supraviețuirea era atunci o problemă a fiecăruia, dar în același timp și o spaimă de zi cu zi. Așa s-a întâmplat și cu cei 19 prizonieri, foști militari germani, evadați în apropiere de Reghin, de sub pază sovietică dintr-o garnitură de tren care-i transporta către un lagăr din URSS.

„Emisarul†Verca Afilon
Incertitudinilor politice din perioada imediat următoare lui august 1944, li se adăugau speranțele – deșarte, după cum aveau să se dovedească nu peste mult timp – dar și o zvonistică abil întreținută de cei ce lansau zvonurile. Una din „temele†momentului o reprezenta posibila constituire a unei armate a Grupului Etnic German din România. Preluând informații insuficient verificate de organul de profil, Inspectoratul General al Jandarmeriei (I.G.J.) transmitea unităților din Transilvania, care se aflau în subordinea armatei române de operații și care lupta alături de sovietici pentru eliberarea provinciei, un halucinant ordin de informații. Potrivit acestui ordin, ce purta numarul 51 din 15 octombrie 1944, „Pe teritoriul român este actualmente în curs de organizare, așa-zisa Armată de protecție a Grupului Etnic German din Ardeal, care se compune din foști membri ai Eșaloanelor de Acțiune. În compunerea acestei armate ar fi intrat și numeroși foști membri ai poliției legionare, care ar fi puși sub conducerea unui emisar al lui Horia Sima, Verca Afilon. Până în prezent, nucleele cele mai puternice ale acestei Armate de protecție, ar fi organizate la Sibiu, Făgăraș și Mediaș…†Acest zvon, ca multe altele de altfel, se va dovedi total neîntemeiat. „Emisarul†Verca Afilon se afla departe și va ajunge și mai departe…tocmai în SUA, chiar dacă la un moment dat s-a aflat, e drept, în România, într-o misiune de spionaj. Este însa cât se poate de adevărat și faptul că, în cursul anilor 1944-1945, pe teritoriul României se aflau mulți militari germani, care fie dezertaseră din armata germană, fie pur și simplu – din varii motive – rămăseseră izolați de unitățile lor și acum căutau să scape de sovietici. Ordinul Circular nr. 50.881 din 31 decembrie 1944, al I.G.J. făcea precizări detaliate în acest sens, iar prin Ordinul Circular nr. 55.623 din 1 martie 1945, se arăta situația unui grup de militari germani dezertori, descoperiți și prinși în zona orașului Bacău, care timp de mai bine de 6 luni beneficiaseră, pentru a se ascunde, de ajutorul populației din zonă, dar și „din partea unor lucrători ai Legiunii de Jandarmi Bacău.†Acest fapt trezise o reacție de imensă furie în rândurile sovieticilor care amenințau cu represalii.

Marea evadare
Cei mai căutați în toate timpurile – cum altfel? – erau spionii. Ei, nu puteau fi – în accepțiunea acelui moment – decât germani sau „legionari care simpatizează cu germaniiâ€. Din acest punct de vedere, rușii probabil ne menajau, nu-i așa? Așa că, expresia „legionari care simpatizează cu germaniiâ€, era una des întâlnită în Ordinele Circulare emise atunci și care indicau clar orientarea de viitor. Prin Ordinul Circular de Urmarie nr. 47.734 din 16 noiembrie 1944, emis de Serviciul Siguranței – Biroul B, din cadrul I.G.J. – se făcea trimitere nominală la cadre ale serviciilor secrete germane care se găseau în acel moment în România, și care acționau sub diverse acoperiri. Prin ordinul menționat anterior, se ordona identificarea și arestarea imediată a agentului SS de informații Albert Bolthers, domiciliat în București, a agentului SS Anton Rilche, care așa cum se arăta în ordin, „intenționează să comită acte de provocare cu sprijinul unor elemente legionare.†Prin același ordin, mai erau dați în urmărire generală Schlochser Georg, domicilat în Sibiu, comuna Gușterița și „Wolf Egon, de 23 de ani, domiciliat în Sighișoara, str. Mihail Albert, nr. 5, evadat din lagărul de la Craiova…†O problemă cu totul deosebită o reprezentau însă militarii germani luați prizonieri de către români. Germanii, deveniți acum inamici, trebuiau cazați, hrăniți, păziți și interogați, fapt care punea serioase probleme de asigurare logistică. În același timp, rușii – într-un dispreț total față de aliații români – cereau imperativ, recurgând deseori și la amenințări la adresa românilor, să le fie cedați prizonierii, lucru pe care, de cele mai multe ori românii îl executau fără să risposteze. Așa s-a întâmplat și cu un grup de 19 prizonieri germani, cedați rușilor de către români, prizonieri care în  timp ce tranzitau prin gara Reghin – urmau să ajungă în URSS – au evadat de sub escorta asigurată de garda militară sovietică.

O anchetă cu final previzibil
Totul s-a petrecut în noaptea de 10 spre 11 august 1947, garda sovietică nereușind decât să constate a doua zi lipsa deținutilor din vagonul ce le era destinat. După o alarmă bezmetică dată de niște ruși mahmuri, după o strașnică beție de o noapte, și o urmărire ca în filme, 9 germani au fost prinși la două zile după evadare, în zonele Reghin și Toplița de către ostașii români din Batalionul 83 Vânători de Munte, ajutați de cei din cadrul Detașamentului de Căi Ferate staționat la Reghin. Alți doi evadați, din care unul având brațul fracturat, au fost capturați pe data de 14 august 1947. În schimb, ceilalți 8, au reușit să ajungă în munți. Dincolo de aspectele legate de modul de evadare – germanii tăiaseră acoperișul vagonului în care erau încarcerați – prinderea celor 9 evadați a pus în evidență și un alt aspect. Cei prinși în zona Reghinului, au fost cazați, hrăniți și au primit bani de la localnicii de etnie germană pe tot timpul cât s-au aflat în libertate. Prinderea lor, după doar două zile, s-a datorat în schimb, așa cum reiese din documentele consultate, informatorilor din zonă, coordonați de un oarecare Bota. Mai trebuie menționat și faptul că prinderea respectivilor militari germani a avut și un final. Unul deloc fericit. Cei ce i-au adăpostit, reghinenii Berta Chesel, Gustav Ruchriger, Ungvari Maria, Stanciu Berta, preotul Hartman Rudolf și dr. Wagner Arnold, au fost arestați, anchetați și trimiși în judecata Tribunalului Militar din Cluj, fiind ulterior condamnați la diferite termene. Nu știm în schimb, dar putem presupune, ce s-a întâmplat cu rușii care în noaptea respectivă dormiseră în post după o strașnică și cumplită beție sovietică.