Din corespondența Ravecăi: Draga mea Letiție, dragă!
Am primit scrisoarea de la tine și m-am grăbit să-ți răspund, până se coace mielul, am timp să-ți scriu. În zilele noastre, în plină recesiune, i-aș face pe unii să saliveze vorbind despre friptura de miel la cuptor, dar trăitoare fiind la țară, chiar că ar fi rușine să nu am așa ceva pe masa de Paști!
Apropos …țară! Nu știu pe la alții cum e, dar la noi, e ceva fenomenal! Imaginează-ți, am o vecină, o guralivă, pe care dacă o întrebi cât e ceasul, în loc să-ți spună ora exactă, ține un discurs despre marca și proveniența ceasului, poate în treacăt menționează și o cifră că atât ar trebui să fie ora exactă, dacă ea ar avea un ceas elvețian, care, nu-i așa, arată ora „țais!†Bine că nu m-a auzit vorbind de ceas, că are o fixație cu ceasul! Avea unul ceva de plastic pentru copii, unul deșteptător pe care l-a împrumutat unei educatoare de la grădinița de copii din sat. Aia a făcut ce a făcut cu el, din mână-n mână l-o fi scăpat, e destul că ceasul nu mai merge corect. Întârzie or mere înainte! No…apoi ai fi avut ce asculta, de câte ori e vorba de ceas, precum câinele lui Pavlov, se apucă și dă-i și dă-i cu ceasul în sus, ceasul în jos! Că ce, vouă v-ar conveni să aveți un lucru bun, pe care îl împrumutați și apoi să-l primiți înapoi stricat? Ce să-i zici? Nu ne-ar conveni, dar acum dacă s-a întâmplat, ce poate să facă biata femeie, că nu mai are cum să dea timpul înapoi, chiar dacă e vorba de un ceas! Vaaai!
Acum, imaginează-ți că s-a mai întâmplat o belea! Vecina asta a mea, de un timp, observ că nu prea aude bine, dar e și mereu cu capul în nori. Poate să pice grajdul lângă ea că nu observă până nu trebuie să meargă la muls Joiana, ca să se mire apoi: „ tulaaaaai, dar unde-i grajdul?†Nu e nici prea ordonată de felul ei, Doamne iartă-mă, dar nu pot păcătui în zile de sărbătoare, evitând să spui tot adevărul! Și ce-i dacă e adevărul meu? No. Și cum spuneam, avea ea de toate înșiruite pe masa din fața casei, ea cu nasul în ceaslovul de bucătărie, nu vedea, nu auzea, iar poștașul împărțea ziarele, felicitările de Paști, pensiile. Ocupat și grăbit ca să ajungă pe la toți, i-a pus ziarele pe masa femeii, dar nu a observat că vecina avea o cană cu apă lângă mașina de cusut! Normal că s-a vărsat cana aia de plastic și apa a curs peste tot pe masă. Și ea, ca o gâină…cot-cot-cot….Așa ceva, n-ai văzut! A început să se vaite, cu mâinile în șold, în timp ce apa își vedea liniștită de drum! În loc să fi luat repede ce avea pe acolo, asta se lamenta, se văita, nevoie mare! Ce să-ți mai povestesc! S-a supărat pe bietul poștaș, că nici nu-l mai salută, că pe la ea să nu mai meargă, a aruncat și ziarele cât acolo, că ei nu-i trebuie nimic de la el! Toți vecinii stăteam și ne uitam la ea, cum se criza din ce în ce mai tare. Că apa i-a atins și telefonul, vezi doamne, că acum se aude „din depărtare†vocea…Vaaai, tu, Letiție!
