O dogmă șubredă – Infailibilitatea papală (II)

Problema infailibilității papale și, implicit, a primatului Papei, este de o importanță capitală pentru mântuire. Fiecare om este chemat să dea un răspuns limpede acestui subiect, care nu reprezintă, așa cum cred cei mai mulți, o chestiune scolastică stearpă. Consecințele cruciale ale dogmelor respective au fost sesizate chiar în cadrul Conciliului Vatican I, unde o parte dintre episcopii prezenți la lucrări s-au pronunțat împotriva adoptării lor. Argumentele opozanților catolici au rămas imortalizate într-un document din epocă, puțin cunoscut marelui public.

“Uitându-ne la Ortodoxie, la starea ei actuală și perspectivele ei din perioada ce urmează, putem vedea două aspecte diferite. Înainte de toate, este duhul lumesc atât de prezent în Bisericile Ortodoxe de astăzi, ce duce la o diluare a Ortodoxiei, la o pierdere a diferențelor dintre Ortodoxie și heterodoxie. Acest duh profan a cauzat mișcarea ecumenică, ce se îndreaptă spre apropiata unire cu Roma și cu confesiunile apusene. În sine, nu va fi un eveniment spectaculos: majoritatea ortodocșilor au ajuns atât de neștiutori în credința lor, și atât de indiferenți față de ea, încât vor saluta posibilitatea de a primi împărtășania într-o biserică romană sau anglicană.” (Seraphim Rose)

Distanța dintre viață și moarte

Este știut faptul că toate dogmele și canoanele Bisericii au fost așezate ca semne păstrătoare pe unicul drum mântuitor, revelat de Iisus Hristos. Orice deviere de la această cale a fost echivalată de Hristos cu ieșirea din Adevăr, cu hula împotriva Duhului Sfânt, singurul păcat pentru care nu există iertare. De la început, stâlpul și temelia adevărului a fost Biserica, ca trup divino uman al lui Hristos, al cărui cap veșnic este Adevărul, Domnul Iisus Hristos. Impunerea primatului papal și decretarea infailibilității papale a însemnat, practic, că un om a luat locul Dumnezeului-om. Relevante în acest sens au fost reacțiile Papei Pius al IX-lea în timpul Conciliului Vatican I din 1870. La intervenția patriarhului greco-catolic al Antiohiei, care a afirmat că “Biserica nu este o monarhie absolută”, Pius a răspuns: “La tradizione sono io” (Eu sunt tradiția), iar la protestul episcopului de Bologna, Guidi, suveranul pontif a replicat – “Io sono la Chiesa” (Eu sunt Biserica). Ce urmări are o astfel de poziție, aflăm de la Sfântul Ioan Gură de Aur care, pe un ton profetic, avertiza încă din secolul al patrulea, că “între trup si cap nu există loc pentru nici un interval. Cel mai mic interval ne-ar face să murim”.

Pretenții demontate

Cincisprezece secole mai târziu, pretenția Papei Pius al IX-lea de a fi socotit infailibil s-a lovit de rezistența a aproape o sută de episcopi și arhiepiscopi catolici, la Conciliul Vatican I. Prezentăm în continuare fragmente ample din textul unui document catolic care a circulat în perioada lucrărilor Conciliului și în care sunt combătute dogmele primatului papal și infabilibilității suveranului pontif. Paternitatea documentului a fost atribuită fie episcopului croat Strossmayer, fie unui preot augustinian mexican, doctorul Jose Agustin de Escudero. Lăsăm concluziile în seama fiecărui cititor în parte.

II

“…Noi învățăm că Biserica este zidită pe Sfântul Petru, în timp ce Sfântul Pavel (a cărui autoritate nu poate fi pusă sub semnul întrebării) afirmă în Epistola către Efeseni 2:20 că ea a fost întemeiată pe credința apostolilor și a profeților, și că piatra din capul unghiului este Iisus Christos însuși. Același Apostol Pavel credea atît de puțin în supremația lui Petru, încît îi dezaproba în mod deschis pe toți cei care aveau obiceiul de a spune: “noi suntem ai lui Pavel, noi suntem ai lui Apollo ( 1 Corinteni 1:12), după cum alții spuneau: “noi suntem ai lui Petru”. Prin urmare, dacă acest din urmă apostol ar fi fost locțiitorul lui Hristos, Sfântul Pavel ar fi avut mai multă grijă să nu-i cenzureze atât de vehement pe adepții colegilor săi. Același Apostol Pavel, enumerând vocațiile din Biserică, vorbește de apostoli, de profeți, de evangheliști, doctori și învățători ( 1 Corinteni 12:28; Efeseni 4:11, n.n.),

Putem noi presupune, onorații mei frați, că Sfântul Pavel, marele apostol al neamurilor, ar fi uitat să menționeze cea mai importantă funcție, papalitatea, dacă aceasta ar fi fost de origine divină? O astfel de omisiune mi se pare imposibilă. Ar fi ca și când un istoric al acestui Conciliu nu ar spune nici un cuvânt despre Sanctitatea Sa, Pius al IX-lea…

Apostolul Pavel nu face în nici una dintre scrisorile trimise diferitelor biserici vreo referire la primatul lui Petru. Dacă acest primat ar fi existat, dacă, într-un cuvânt, biserica ar fi avut în trupul său un lider suprem, infailibil în învățătură, ar fi uitat marele apostol al neamurilor să-l menționeze? Dimpotrivă, ar fi consacrat o lungă epistolă unei probleme de o asemenea importanță. De ce ar fi fost uitată tocmai cheia de boltă a edificiului doctrinei creștine, care era pe cale să se constituie? Acum, doar dacă nu spunem că biserica apostolilor a fost eretică (ceea ce nici unul dintre noi nu ar dori sau îndrăzni să spună), suntem obligați să admitem că biserica nu a fost niciodată mai frumoasă, mai curată, sau mai sfântă, decât în zilele în care nu a fost nici un papă…

Un “papă” care se ignoră

Mai departe. Nicăieri în epistolele Sfântului Pavel, ale Sfântului Ioan sau ale Sfântului Iacob nu am găsit vreo urmă sau vreun sâmbure al puterii papale. Sfântul Luca, cronicarul misiunii apostolilor, este mut în privința acestui subiect de maximă importanță. Găsesc că tăcerea acestor sfinți, ale căror scrieri fac parte din canonul Scripturilor inspirate de Dumnezeu, ar fi fost imposibilă dacă Petru ar fi fost papă… Însă ce m-a surprins cel mai mult este tăcerea Sfântului Petru însuși. Dacă apostolul ar fi fost ceea ce proclamăm noi că este – locțiitorul lui Hristos pe pământ- cu siguranță ar știut acest lucru; iar dacă l-ar fi știut, de ce nu a acționat măcar o dată ca un papă? Ar fi putut să o facă în ziua Pogorârii Sfântului Duh, când a rostit prima sa cuvântare, dar nu s-a manifestat ca papă nici atunci, nici în cele două epistole adresate bisericii. Vă puteți imagina un astfel de Papă, venerabilii mei frați, dacă Sfântul Petru ar fi fost papă? Dacă vreți să susțineți că a fost papă, consecința logică ar fi că el nu a știut acest lucru. Întreb pe oricine are o minte să gândească: sunt posibile aceste două supoziții?

Afirm deci că în timpurile apostolilor, biserica nu s-a gândit niciodată că ar putea exista un papă; să afirmi contrariul ar însemna să ignorăm în întregime Sfintele Scripturi…

Avertismentul episcopilor africani

Negăsind nici o urmă a papalității în timpurile apostolilor, mi-am spus: voi găsi ceea ce caut în cronicile Bisericii. Ei bine, o spun deschis: l-am căutat pe papă în primele patru secole, dar nu 1-am găsit. Nimeni dintre voi nu se îndoiește, sper, de autoritatea marelui episcop al Hipponei, fericitul Augustin (354-430 n.n). Acest pios părinte al Bisericii – onoarea și gloria Bisericii Catolice – a fost secretar al Conciliul de la Mileve. Printre deciziile acelei venerabile adunări aflăm aceste cuvinte pline de semnificație: “Acela care dorește să facă recurs la cei de dincolo de mare nu va putea fi primit în nici o comunitate din Africa”. Episcopii din Africa acordau atât de puțină considerație episcopului Romei, încât îi excomunicau pe toți cei care îi adresau plângeri. Aceiași episcopi, la Conciliul din Cartagina, ținut sub Aurelius, episcop al acestui oraș, l-au avertizat pe Celestin, episcopul Romei (422-432 n.n.), să nu primească recursuri de la episcopii, preoții sau clericii Africii; să nu mai trimită nici un delegat și să nu introducă vanitatea umană în Biserică.

Faptul că episcopul Romei a încercat din primele veacuri să reunească toată puterea în mâinile sale este bine stabilit; însă tot atît de sigur este că nu poseda supremația care îi este atribuită în prezent de ultramontaniști. Dacă ar fi avut această putere, episcopii Africii – inclusiv Sfântul Augustin, primul dintre ei – ar fi îndrăznit să interzică prezentarea în fața instanței lor supreme a plângerilor făcute față de hotărârile lor?

Egali între egali

Mărturisesc fără nici o greutate că episcopul Romei ocupa primul loc printre demnitarii Bisericii. Una dintre legile lui Justinian spune: “Hotărâm, după definiția celor patru Concilii, ca sfântul papă al vechii Rome să fie primul dintre episcopi, iar Prea Sfîntul Arhiepiscop de Constantinopol-Noua Romă, să fie al doilea”.

“Înclină-te, așadar, înaintea supremației papei” – îmi veți spune. Nu vă grăbiți cu concluziile voastre,. deoarece Legea lui Justinian specifică: “În ordinea scaunelor patriarhale, prioritatea dată primatului este un lucru, puterea și jurisdicția este alt lucru.”

Importanța episcopilor romani provenea nu dintr-o putere divină, ci depindea de importanța orașului în care se afla scaunul lor. Monseniorul Darboy (arhiepiscop al Paris, s-a opus infailibilității papale la Conciliul Vatican 1 – n.n.) nu este superior în demnitate Arhiepiscopului de Avignon; cu toate acestea, Parisul îi oferă o însemnătate pe care n-ar fi avut-o dacă palatul său ar fi fost pe malul Rhonului, în loc de malul Senei. Această stare de lucruri este valabilă și în chestiunile civile sau politice: prefectul Romei nu este mai prefect decât cel din Pisa: dar din punct de vedere civil și politic are o importanță mai mare. Am spus că încă din primele secole Patriarhul Romei a năzuit la conducerea universală a bisericii. Puțin a lipsit să nu-și atingă scopul, însă nu a avut succes pentru că împăratul Teodosie a emis o lege prin care a stabilit că Patriarhul din Connstantinopol trebuie să aibă aceeași autoritate ca cel al Romei. Părinții Conciliului de la Calcedon i-au așezat pe picior de egalitate pe episcopii Vechii și Noii Rome, chiar și la nivel eclezial (Canonul 28).”

Ioan BUTIURCÄ‚

(intertitlurile aparțin autorului)

Prima tentativă de instituire a primatului Papei s-a înregistrat la o jumătate de secol după ce Conciliul ecumenic de la Niceea (325) a recunoscut egalitatea celor patru episcopate și patriarhate din lumea creștină: Roma, Alexandria, Ierusalim și Antiohia. În anul 375, Damasus I a ridicat cu de la sine putere episcopatul din Roma la rangul de Scaun Apostolic. Episcopul Leo I a fost primul Papă. În anul 451, el a protestat contra deciziei Conciliului ecumenic de la Calcedon, în care episcopii de Roma și de Constantinopol au fost egal îndreptățiți în chestiunile religioase. La Conciliul ecumenic de la Constantinopol, din anul 680, s-a combătut pretenția primatului papal, majoritatea participanților fiind de acord cu egalitatea tuturor episcopilor și patriarhilor. În anul 863, Papa Nicolae I l-a excomunicat pe Fotie, Patriarhul Constantinopolului. Ruptura definitivă s-a produs în 1054, când cardinalul Humbert i-a excomunicat pe patriarhul Constantinopolului și întreaga biserică aflată sub păstorirea sa.