Monahul Savatie Baștovoi, în căutarea aproapelui pierdut (I)

“În om, duhul, suflarea Celui Atotputernic, dau priceperea. Nu vârsta aduce înțelepciunea, nu bătrânețea te face în stare să judeci.” Versetele din Cartea lui Iov se potrivesc ca o mănușă ieromonahului basarabean Savatie Baștovoi, în vârstă de 28 de ani. Ateu și nihilist în adolescență, Părintele Savatie s-a convertit la creștinism în urma unei experiențe duhovnicești de care au parte numai cei care caută din toata inima Adevărul, devenind astăzi una din vocile cele mai profunde ale ortodoxiei. Mărturie în acest sens este și conferința cu tema „În căutarea aproapelui pierdut”, pe care a susținut-o în data de 14 aprilie 2005, la Constanța, și din care prezentăm ample fragmente în mai multe numere ale ziarului.

Cuvântul Părintelui Savatie

“Ați citit, cred, afișul – “În căutarea aproapelui pierdut”. Este un titlu mai vechi al unei cărțulii care iată că a trezit unele ecouri. De aceea este atât de important să vorbim despre aproapele nostru, despre căutarea noastră. Toată Scriptura îndeobște, toată Legea și proorocii, dupa cum spune Mântuitorul, stă în acestea două: “A iubi pe Dumnezeu din toată inima ta, din toată vîrtutea ta, și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Toată strădania noastră este de a înțelege acest cuvânt atât de scurt al Mântuitorului si de a-l trăi, de a înțelege cum putem noi îndeplini cea dintâi poruncă, aceea a iubirii lui Dumnezeu din tot sufletul și din toată vîrtutea, necunoscându-l încă pe El, pentru că nimeni dintre oameni, dintre muritori, nu are în chip desăvârșit cunoașterea lui Dumnezeu și descoperirea Lui. Ba mai mult, noi știm că cei mai mulți dintre oameni zac întru întunericul necunoștinței și nu doar că nu-l iubesc pe Dumnezeu, ci chiar îl nescotesc, iar alții chiar îl urăsc. Așa că această cunoaștere, această iubire la care ne cheamă Dumnezeu nu este chiar atât de lesne de îndeplinit; dar Dumnezeu ne pune înainte o altă experiență, o altă cale a împlinirii noastre, aceea de a ne iubi aproapele nostru pe care, spune apostolul Ioan, îl putem iubi deoarece îl vedem, pe când pe Dumnezeu nu-l vedem. Și această dragoste față de aproapele, ne spune iarăși însuși Hristos, nu este mai prejos decât cea dintâi, adică decât dragostea față de Dumnezeu, și trebuie să știm că dragostea față de Dumnezeu se descoperă în măsura în care noi îl descoperim pe aproapele nostru.

Adevărata iubire

Dar cum îl descoperim noi pe aproapele ? Nu altfel, desigur, decât cunoscându-ne pe noi înșine. Unii au înțeles că această căutare a aproapelui este a te revărsa în toate părțile pentru a oferi ajutorul, pentru a-ți oferi sfaturile, pentru a-ți oferi înțelegerea și toate cele ale noastre sufletești si trupești, daruri dobândite de la Dumnezeu. Nu este neapărat așa, pentru că noi avem pe Sfinții Cuvioși care au trăit departe de aproapele lor, departe de societate, departe de oameni, în pustietăți, în desăvârșită singurătate, unde iată că toate acestea erau cu neputință de îndeplinit. Ei nu puteau face nici milostenie, nu puteau nici să îngrijească pe cel bolnav, nu puteau nici să asculte durerea vreunuia dintre frații căzuți în ispită. Și cu toate acestea ei erau pe culmile dragostei, și darurile duhovnicești care prisoseau întru dânșii marturisesc despre aceasta din plin. A iubi pe aproapele sau a căuta, a descoperi pe aproapele, a-l trăi pe aproapele, este o atitudine existențială, o atitudine duhovnicească care, de cele mai multe ori, nici nu trebuie să se vadă în afară și este bine că nu se vede în afară. Timpul care a trecut de la scrierea cărțuliei ăsteia a fost suficient ca să vedem și niște riscuri ale deschiderii noastre prea mari și ale aruncării noastre în această aventură a, hai sa spunem, a apostoliei. Dar să începem de unde a venit această necesitate și acest gând, această idee. Toți trăim între oameni. Fiecare dintre noi își cunoaște riscurile credinței sale. Noi vedem că ceea ce a spus Hristos, “N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie”, se împlinește din plin, pentru că de crede cineva dintr-o familie, alți câțiva se ridică împotriva lui. Foarte puține sunt familiile în care toți sunt credincioși, în care predomină buna înțelegere. Dar și acestea, chiar dacă recunosc pe Dumnezeu ca Mântuitor, ca Dumnezeu, totuși ajung să se poticnească la fel de fel de lucruri mai mici. Noi ne judecăm unii pe alții, noi suntem tentați întotdeauna să îndreptăm pe aproapele nostru, să-l facem, la urma urmei, așa cum suntem noi. Fiecare înțelege din viața sa și din viața duhovnicească atât cât poate înțelege la o anumită stare, și atunci sigur că, din entuziasmul său, cu multă sinceritate, el își dorește să-și împărtășească această experiență, dar dorește să-i facă și pe ceilalți la fel. Lucrul acesta se termină cu multă tristețe, încât ajungem acolo că tinerii adolescenți nu mai merg la biserică după ce mamele lor în copilărie i-au forțat sa facă asta, cei in vârstă se dezbină intre ei, soțul nu-și mai rabdă soția habotnică, și așa mai departe. Toate acestea sunt ispite pe care le întâmpină orice om. Care este calea ieșirii din aceasta? Mântuitorul spune foarte clar:” De ce vezi paiul din ochiul aproapelui tău, dar bârna din ochiul tău nu o vezi?”.

Exemplul Sfinților Părinți

Cea mai sigură, cea mai dreaptă atitudine duhovnicească a noastră față de aproape este aceea de a ne vedea mai mici decât aproapele nostru, este aceea de a ne vedea întotdeauna bârna din ochiul nostru, este aceea de a tăcea la multe lucruri care le vedem (așa făceau Părinții noștri), este aceea de a muri noi înșine pentru a da voie aproapelui nostru să trăiască, a omorî în noi voința noastră, cum spune Apostolul Pavel, pentru că nu mai fac ceea ce voiesc eu, dar fac voia aproapelui meu. Această atitudine merge foarte departe, pentru că Mântuitorul ne zice: “De spune aproapele tău să mergi cu el o stadie, mergi cu el două.”Aceasta este o atitudine duhovnicească. Ce este stadia? Sigur că Mântuitorul nu s-a referit la a călători oriunde, pentru ca așa n-am termina-o niciodată. Adică, de-ți cere aproapele tău ceva și o poți face fără să-ți pricinuiești pagubă sufletească,

fă-o, pentru a nu-l mâhni pe aproapele tău. În Patericul egiptean se povestește despre Avva Ioan Colov. Mergând odată cu ucenicii săi, aveau printre ei un oaspete, un frate oarecare, din altă parte, care s-a oferit să le arate calea. Și pe drum, pentru că și Avva Ioan, și ucenicii săi știau calea, de fapt, și-au dat seama că au rătăcit și fratele merge în altă parte. Atunci, unul dintre frați îi spune: “Avva, fratele a rătăcit calea și mergem în altă parte. Să-i spunem, să-l oprim și să ne întoarcem pentru că înserează și ne vom rătăci. Atunci Avva I-a zis: “Nu așa facem. Ca să nu se mâhneasca fratele, spuneți-i că eu sunt bătrân și bolnav și că este mai bine să ne odihnim și că rămâneți și voi cu mine și să așteptăm până dimineața, până se va face ziuă. Iar mâine el va vedea singur că s-a rătăcit și va întoarce în calea cea dreaptă”. Așa au făcut și n-au mâhnit pe fratele lor. Aceasta este atitudinea Părinților, aceasta este atitudinea pe care trebuie s-o avem și noi față de toți oamenii, indiferent de credințele lor, de obiceiurile lor, de năravurile lor, și așa cred eu că mai ușor ne vom descoperi pe noi, vom descoperi pe aproapele nu ca pe o entitate oarecare, ci ca plinătate, ca poartă spre Hristos, ca poartă spre mântuire.

Sensul sfințeniei

Iarăși, noi trăim într-un timp când peste tot noi auzim vorbindu-se despre dragoste, despre tot felul de faceri bune, acțiuni de caritate și altele care nu vin neapărat din partea Bisericii. Este chiar o modă în a poza într-un om vesel, care iubește pe toată lumea. Chiar și succesul în afaceri este garantat celor care știu întotdeauna să zâmbească la timp, să fie politicoși și așa mai departe. Atitudinea ortodoxă față de aproapele, dragostea despre care vorbim noi, nu este deloc aceasta. Ea nu stă neapărat în asemenea lucruri, și aceasta trebuie noi să înțelegem, și prin aceasta ortodoxia este stranie și smintitoare pentru restul lumii, căci ea nu promovează neapărat aceste gesturi exterioare. E ușor a fi zâmbăreț, e ușor la nevoie a fi chiar săritor, pentru că unii oameni, împinși de slava deșartă și de imaginea de sfințenie pe care și-o fac în proprii ochi și în ochii celorlalți pot renunța la foarte multe lucruri. Mai ales cei din secte, o știm, pot lăsa case, pot lăsa prieteni, pot renunța la funcții, la bogății, pentru a poza în sfânt, în om care iubește pe toată lumea. Ce spune ortodoxia? Ce este această atitudine față de aproapele, ce înseamnă a iubi, ce este sfințenia, ne spune Sfântul Isaac Sirul. Sfințenia este a-i vedea pe toți ceilalți mai buni decât tine. A-l găsi pe aproapele nostru este a înțelege ca el este mai bun decât noi. Aceasta este smerenia, aceasta este aflarea cea adevărată a duhovniciei, pentru că Hristos însuși s-a făcut mai mic pe sine, slujind și la Cina cea de Taină, și în toate, căci cel din urmă, ne spune El, va fi cel dintâi, va fi cel înălțat, și aici este taina și paradoxul creștinătății, a Evangheliei, că noi trebuie să înțelegem, să ne asumăm această micime în fața aproapelui nostru. Aceasta este aflarea aproapelui, aceasta este dragostea, deci nu atât niște gesturi exterioare care sunt mai ușor de deprins și de practicat, ci atitudinea noastră sufletească în care noi îl punem pe aproapele nostru mai presus de noi și așa îl iubim și îl cinstim.”

După acest cuvânt, Părintele Savatie a răspuns, timp de două ore și jumătate, întrebărilor celor peste o mie de participanți la conferință.

1. Care este distincția dintre dragostea de Dumnezeu, dragostea de aproapele și dragostea sau iubirea de consum?

Dragostea de Dumnezeu este veșnică. Spre a dobândi dragostea de Dumnezeu ne silim, silim firea și cu multă osteneală o dobândim, pe când dragostea de consum arde în noi fără efortul nostru. Și dimpotrivă, pentru a o dobândi pe cealaltă avem nevoie, știm cu toții, de mult efort și de multa trudă pentru a o înăbuși pe aceasta. Cred că Isaac Sirul spunea că dragostea de Dumnezeu crește în măsura în care scade dragostea trupească, firească, și invers. Dragostea pătimașă crește în măsura în care ne îndepărtăm de dragostea dumnezeiască.

2. Cum luptăm împotriva mândriei?

Silindu-ne, smerindu-ne, tăindu-ne voia, slujind pe aproapele, făcând voia aproapelui și lăsând-o pe a noastră, așa se biruie în timp mândria, asa spune și apostolul Pavel, așa ne-a spus și Hristos să facem. Să căutăm ale aproapelui mai întâi decât ale noastre, și așa, în timp, câte puțin, ne vindecăm, dar mândria, până la urmă, este ultima patimă, ultima luptă pe care o dă orice om, pentru că, ne spun Părinții, mândria este singura patimă care se hrănește din virtuți. Cu cât omul se ostenește mai mult, cu cât progresează în viața duhovnicească, cu atât mai multe prilejuri dă duhului mândriei să-l ispitească, să-l laude. Așa că, cu tăierea voii, cu supunerea, altfel nu se poate, așa ne învață Sfinții Părinți.

3. Putem obține iertare fără a apela la duhovnic, doar prin convorbirea creștină cu Dumnezeu?

Pun doar aceasta întrebare. Din care motiv nu apelezi la duhovnic și vrei să obții iertarea direct, prin vorbirea cu Dumnezeu? Constiința ne spune că ceva nu e în regulă.

4. Ce reprezintă pentru dumneavoastră ortodoxia?

Viața noastră.

5. Cum ne putem iubi aproapele dacă el nu ne iubește și nu ne dă voie

să-l iubim?

N-am văzut oameni care să nu-ți dea voie să-i iubești. De asta am și spus – iubirea nu constă în gesturi exterioare. Iubirea este o lucrare a inimii pe care noi nici n-o știm, nici n-o pricepem, pentru că noi nu putem începe de la dragoste. Noi trebuie să începem de la lupta cu noi înșine, și nu ne punem întâi problema de a iubi, noi ne punem problema de a ne vedea păcatele. Când vom dobândi dragostea, noi nu știm, pentru că aceasta este ultima treaptă pe drumul spre Dumnezeu. Dar să iubim, niciodată, nimeni, nu ne poate opri. Ce, parcă Dumnezeu încetează să ne iubească dacă noi nu-l iubim?

Dragostea nu se poate stinge. El ne iubește, cum spune apostolul Pavel, “Și a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoși.” Aici este o înțelegere simplă, prea simplă a iubirii despre care am spus. Trebuie timp…Spun drept, este periculos să vorbim despre iubire prea ușor. Eu zic că începutul începutului este a ne vedea neputințele noastre, greșelile noastre față de aproapele și a căuta să le îndreptăm prin pocăință, înăuntrul inimii, prin spovedanie, la duhovnic, și astfel să încetăm a-l mai judeca, a-l mai osândi și este suficient. Pentru început, să atingem treapta asta, după asta se pune problema de a-l iubi, Întâi să nu-l urâm, dupa aia vorbim despre celelalte.

6. Aproapele devine stăpân? Eu devin măgarul lui de povară?

Da. Da. Da.

7. Cine-l va sătura pe el?

Smerenia.

8. Umilința mea îi va fi suficientă pentru mântuirea lui și a mea?

Iarăși am spus. Înțelegem relația: un aproape – doi aproape. Aproapele meu este Vasile sau Petrică. Eu îl iubesc sau nu îl iubesc. Îi sap, îi prășesc cartofii sau îi fac alte lucruri. Așa înțeleg sectanții dragostea față de aproape și își fixează: “Tu ești pe strada asta, pe aștia îi iubești. Ai grijă să le aduci apă la timp, să le faci cutare și cutare lucru. “ În câteva luni el simte că are dragoste față de toți oamenii, față de toată strada. Așa că, noi îl vedem pe aproapele nostru mai bun pentru că noi suntem așa cum suntem, fraților, și asta-i dreapta vedere a noastră, pentru că noi, dacă ne-am vedea toate păcatele, nu ne-am mai frământa de astfel de întrebări. Am ști sigur că aproapele e mai bun. Un oarecare frate l-a întrebat pe un Avva: “Cum eu, călugăr fiind, ostenindu-mă aici, nefăcând păcatele care știu că le fac mirenii, cum pot eu să știu că mireanul asta, care eu știu că e și ucigaș, curvar, cum pot să-l cred mai bun ca mine? Cum pot face eu asta? Asta nu e adevărat”. Și atunci Avva i-a zis: “ Gândește-te că tu pe tine însuți, prin cugetul tău, prin gândurile tale, te ucizi de mai multe ori pe zi, și ești propriul tău ucigas, mai mult decât el. Dar pe el îl judecă Dumnezeu, pentru că el din neștiință face.” Așa că, nu doar pe orice om să-l vedem mai bun, dar chiar pe cei păcătoși cu adevărat să-i vedem mai buni. Așa au făcut toți Părinții, și așa au făcut apostolii. Apostolul Pavel se numea pe sine cel dintâi dintre păcătoși. Această vedere nu este, desigur, comparativă: “Sunt păcătos față de cutare, și cutare, și cutare. Sunt păcătos față de Dumnezeu meu, și atunci toate celelalte dispar, toți oamenii dispar. ”Iarăși unul dintre Părinții egipteni spunea: “Până nu vei rămâne în lume numai tu și Dumnezeu, nu poți avea liniște în suflet”. Ei, de aici încolo începe vederea dreaptă, și a aproapelui, și a tuturor celorlalți. Da, aproapele va fi stăpân și asta este o mare binecuvântare când înțelegem treaba asta.

9. Este posibil ca o persoană care a cunoscut mari bucurii și adâncimi duhovnicești să se întoarcă într-o zi împotriva lui Dumnezeu? Dacă da, de ce?

Da, foarte mulți pățesc așa. Dar Iuda ce-a făcut, săracul? A avut daruri, a avut, sigur, și bucurii, credem asta pentru că a fost apostol. Hristos, când a vărsat harul Său, l-a dat tuturor, și harul când se revarsă peste om lucrează și pricinuiește bucurii indiferent de viața lui, și se ia atunci când și cum hotărăște Dumnezeu. Da, au fost foarte multe cazuri. Dar noi le citim și in Pateric, printre marii sfinți, care au pățit astfel de căderi dar după asta s-au întors. Unii se întorc, unii nu se mai întorc. De ce? Pentru că la început harul se dă în dar. Dumnezeu cheamă pe om dintre păcate. Dumnezeu, când cheamă un om, întotdeauna îl cheamă dintre păcate, indiferent dintre ce păcate. Am citit și am auzit despre Maria Egipteanca. Noi știm cum a chemat-o Dumnezeu: din mijlocul păcatelor. Nu a avut o perioadă de pregătire, de catehism, în care să-i spună cineva așa și așa, dar chiar primul cuvânt – dacă asta se face printr-un om, sau cum a fost în cazul Mariei Egipteanca, printr-o descoperire dumnezeiască -, a fost o cercetare a Duhului Sfânt. Și Duhul Sfânt nu poate să ne cerceteze prima oară decât în mijlocul păcatelor. Și atunci, câtă vreme acest har chemător lucrează, omul se desprinde ușor de obiceiurile lui vechi, păcătoase. Dar vine o vreme când Dumnezeu vrea să încerce dragostea acestui om, să încerce libera lui voință, și își retrage harul. Atunci omul poate cădea, și cei mai mulți cad și, învățați de glasul ispititorului care le spune că Dumnezeu e rău: “Uite, te-a lepădat, te-a lăsat!”, se întorc împotriva lui Dumnezeu. Ä‚sta este drumul: pierderea harului dobândit în dar duce uneori, din lipsă de experiență și din mândrie omenească, la astfel de deznodăminte triste.

A consemnat Ioan BUTURCÄ‚

“Ce este sfințenia, ne spune Sfântul Isaac Sirul. Sfințenia este a-i vedea pe toți ceilalți mai buni decât tine. A-l găsi pe aproapele nostru este a înțelege că el este mai bun decât noi.”

Părintele Savatie Baștovoi

Părintele Savatie, în lume Ștefan Baștovoi, s-a născut în 1976, în Chișinău. Influențat de concepțiile tatălui său, un ateu convins, absolvent al Facultății de Filozofie din Petersburg, tânărul Ștefan devine și el ateu, fiind pasionat de scrierile lui Freud și Nietzsche. Cu toate acestea, nu a încetat nici o clipă căutarea sensului ultim al existenței, care i se dezvăluie la vârsta de 17 ani, când, în urma unei revelații, înțelege că Hristos există. Începând cu anul 1993, publică proză și poezie în majoritatea revistelor importante din România și Basarabia, iar în 1996 ajunge membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Obține premiile revistelor Convorbiri Literare, Timpul, Dacia Literară și este primit în Cenaclul Junimea, fiind considerat unul dintre cei mai buni poeți ai generației sale. Între anii 1996-1998 a fost student la Facultatea de Filozofie a Universității de Vest din Timisoara, pe care o abandonează, după ce a citit viața Sfintului Antonie cel Mare, pentru a se călugări. În anul 1999 este tuns în monahism, iar în 2000 este hirotonit ierodiacon. În prezent conduce revista de spiritualitate ortodoxă Ekklesia și predă iconografia la Seminarul Teologic de Chișinău, cu sediul în Mănăstirea Noul-Neamț. Este autorul cărților “Între Freud și Hristos”, “În căutarea aproapelui pierdut”, “Dragostea care ne smintește”, “O pogorâre la iad”, “Curaj și libertate în ortodoxie”, “Ortodoxia pentru postmoderniști”, “Idol sau icoană?”, “Ce este moartea?”.