Legislativul românesc. De la Cuza până astăzi

În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în Moldova este elaborată, sub supravegherea puterilor garante – Franța, Rusia, Anglia, Prusia, Sardinia, Imperiului Otoman și Austria – și cu acordul acestora, „Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldovei și Valahieiâ€, considerată a fi o primă, reală constituție, doar ca aceasta nu era o emanație integrală a puterii legislative interne. În cuprinsul Convențiunii erau reglementate, printre altele, că puterea legislativă este exercitată, în mod colectiv, de către Domn, câte o Adunare Electivă pentru fiecare Principat și o Comisie Centrală comună. Mai mult, potrivit actului ante-citat, Adunarea Electivă era aleasă pe o perioadă de 7 ani, care era și durata mandatului membrilor Comisiei Centrale. Convențiunea cuprindea mai multe anexe, iar cea de-a doua se referea exact la tema pusă în discuție, și anume la sistemul electoral. Intitulată „Stipulațiuni electorale anexate la Convențiunea din 19 august 1858â€, anexa doi prevedea procedura alegerii, precum și faptul că scrutinul era secret, iar votul cenzitar, în condițiile în care sufragiul universal era o raritate în Europa acelor vremuri. Alexandru Ioan Cuza reușește să impună puterilor garante – Franța, Rusia, Anglia, Prusia, Sardinia, mai puțin Imperiului Otoman și Austriei – o uniune reală a Principatelor Române, care să aibă aceleași organe statale. Posterior înfăptuirii Micii Uniri, în 24 ianuarie/5 februarie 1862, prin unificarea celor două Adunări Elective, Principatele vor avea o singură adunare legiuitoare, denumită Adunare Generală. În 1864, după criza constituțională, Adunarea Generală este dizolvată. Alexandru Ioan Cuza supune plebiscitului Statutul Desvoltător Convențiunii din 7/19 august 1858 și Așezământul electoral care au instituit un autoritarism al puterii executive, putere care primește mai multe prerogative în Statut. Acesta introduce sistemul bicameral în adunarea legiuitoare, și anume se păstrează o cameră cu vechea denumire de Adunarea Electivă, dar se mai înființează și organizează o a doua, denumită Adunarea Ponderatică sau Corp Ponderator sau, simplu, Senat. Procedura privind organizarea și desfășurarea alegerilor este prevăzută în Legea din 2 iulie 1864. Potrivit actului normativ citat se menține încă din vremea Convențiunii alegerea deputaților cu două grade, și anume alegătorii sunt primari sau direcți. De asemenea, votul continuă să fie unul bazat pe cens, adică în funcție de veniturile obținute de către alegători. În plus, alegătorii, indiferent de cens, mai trebuiau să îndeplinească încă o condiție pentru a avea dreptul de a alege. Potrivit articolului 3 din lege, vârsta legală pentru a vota era de 25 de ani împliniți.

Legislativul în Constituția din 1866

În 1866, Principele Alexandru Ioan Cuza exilat, țara este în haos, moment când pe tronul Principatelor Unite este adus Domnitorul Carol, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen. Acesta a călătorit incognito, fiind instalat ca domnitor în 10 mai 1866. După doar o lună și jumătate este adoptată prima Constituție a Principatelor Unite. Potrivit Constituției din 1866, drepturile electorale se bazau tot pe cens, alegătorii fiind împărțiți în patru colegii electorale în funcție de venit, profesiune și demnități deținute. Față de prevederile legislative anterioare, Constituția din 1866 statuează drept vârstă legală pentru a alege 21 de ani împliniți.
Pentru a fi eligibil pentru Adunarea Deputaților, un candidat trebuia să îndeplinească următoarele condiții, cumulativ:  a fi Român de nascere, sau a fi primit marea împămentenire, a se bucura de drepturile civile și politice, a avea versta de duoe-deci și cinci ani împliniți, a fi domiciliat în România. Deputații erau aleși pentru un mandat de patru ani și puteau fi realeși. Pentru a fi ales în Senat, un candidat trebuia să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiții: a fi Român de nascere sau naturalisat, a se bucura de drepturile civile și politice, a fi domiciliat în România, a avea vârsta de 40 ani, a avea un venit de ori-ce natură de 800 galbeni. Făceau parte automat din Senat, reprezentanții desemnați de Universitățile din Iași și București, respectiv erau membri de drept moștenitorul Tronului începând cu vârsta de 18 ani (putea însă să voteze doar de la 25 ani), mitropoliții și episcopii eparhioți. Membrii Senatului erau aleși pe o durată de 8 ani, iar jumătate dintre aceștia erau înlocuiți la jumătatea mandatului de alți senatori, câte unul din fiecare județ, desemnat prin tragere de sorți. Membrii ieșiți erau reeligibili. Senatorii nu aveau dreptul să primească donații și nu erau indemnizați. Legea electorală cuprinde o amplă enumerare a celor care sunt incompatibili cu mandatul de deputat sau senator. De asemenea, legea instituia o incompatibilitate între anumite profesii și calitatea de deputat sau senator.

Tranziția spre Constituția din 1923

Până la înfăptuirea Marii Uniri și adoptarea celei mai moderne Constituții a statului român, Constituția din 1923, legea fundamentală din 1866 a suferit mai multe modificări. Legea constituțională din 13 octombrie 1879 a modificat art. 7 din Constituție și a introdus principiul împământenirii individuale. Această modificare venea pe fondului faptului că, prin Tratatul de la Berlin, marile Puteri au condiționat recunoașterea independenței Principatelor Unite de sub suzeranitatea Porții Otomane de proclamarea principiului egalității de drept fără preocupațiune de credințe religioase și de cultul la care aparține cineva.
După încheierea Primului Război Mondial, România își asumă, prin Tratatul încheiat cu Puterile Aliate la 9 decembrie 1919, să respecte prevederile articolului 7 al tratatului. Acesta prevedea că statul român se obligă, conform sursei citate, „să recunoască în calitate de cetățeni români de drept și fără nici o formalitate, pe evreii din toate teritoriile României care nu puteau să se prevaleze de altă naționalitate afară de cea românăâ€.
Sistemul electoral suferă, de asemenea, modificări, în 1884, când este revizuită Constituția din 1866 și este adoptată o nouă Lege electorală, promulgată de Regele Carol I în 5 iunie. Modificări de esență nu sunt operate însă în lege, ci noile prevederi țin cont mai mult de transformările sociale și politice ale vremurilor. Astfel este extinsă sfera categoriilor sociale – corpul electoral – care poate să aleagă, prin includerea, spre exemplu, a țăranilor sau orășenilor cu educație primară. Votul rămâne însă unul cenzitar, iar reprezentarea – disproporționată.  
Condițiile de eligibilitate, inclusiv cele de cens, precum și categoriile eligibile scutite de cens, incompatibilitățile pentru aleși sunt preluate aproape mot-a-mot din legea electorală anterioară.
În 1918, sistemul electoral din Vechiul Regat este reformat, fiind înlocuit sistemul majorității absolute cu sistemul de reprezentare proporțională pentru Camera Deputaților și repartiția, respectând formula divizorului comun sau metoda d’Hondt.
Cea mai mare inovație se referă însă la introducerea votului universal pentru bărbați. Alegătorii nu se pot eschiva votului, acesta fiind declarat obligatoriu. În 1918, după Marea Unire, se promulgă o lege electorală care să țină cont de noile realități istorice, destinată organizării și desfășurării alegerilor din Transilvania. Aici operează, o dată cu adoptarea și promulgarea legii, un sistem electoral care era bazat atât pe sistemul uninominal, aplicabil la sate, cât și plurinominal, gândit pentru orașe. Astfel, în sate câștiga candidatul care obținea majoritate absolută. În caz de egalitate de voturi se organiza al doilea tur de scrutin la care participau primii doi clasați în primul tur. În orașe, doi reprezentanți erau aleși printr-un sistem proporțional, ca apoi să fie pusă în aplicare formula divizorului comun. Minoritățile naționale erau însă dezavantajate de acest sistem electoral menținut până în 1926 când este adoptată o nouă lege electorală.

Modernismul Constituției din 1923

Constituția din 29 martie 1923, care vine să abroge vechea lege fundamentală care a rezistat încă din 1866, este un produs al noii ordini sociale, economice și politice instaurată în România după Actul Marii Uniri când provinciile istorice se reunesc sub sceptrul Regelui Ferdinand I. Noua Constituție avea 130 de articole de fond și 8 dispoziții tranzitorii și suplimentare.
În ceea ce ne privește, Constituția consacră sufragiul universal, direct, obligatoriu și secret pe baza reprezentării minorității, în sarcina alegătorilor bărbați pentru alegerea deputaților. Se observă excluderea în continuare a femeilor de a exercita dreptul de a alege.
În schimb, pentru alegerea Senatului, principiul sufragiului universal este denaturat, atâta vreme cât se introduce un prag de vârstă pentru a fi alegător, și anume 40 de ani.
Câte un senator de fiecare județ era desemnat prin vot obligatoriu, egal, direct și secret de către membrii aleși în consiliile județene și membrii aleși în consiliile comunale urbane și rurale. De asemenea, membrii camerelor de comerț, de industrie, de muncă și de agricultură, aleg din rândul lor câte un senator „de fiecare categorie și pentru fiecare circumscripție electoralăâ€, cu mențiunea că numărul acestora nu putea fi mai mare de șase. Constituția din 1923 păstrează prevederile constituționale și legale anterioare potrivit cărora fiecare universitate își alege câte un senator din rândul membrilor săi, senator desemnat prin votul profesorilor din universitate.  
De asemenea se prevede că: „Deosebirea de credințe religioase și confesiuni, de origină etnică și de limbă, nu constitue în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le exercitaâ€. Străinii pot exercita drepturile politice dacă se naturalizează.
Una dintre cele mai importante modificări aduse în Constituția din 1923 se referă la egalitatea între clasele sociale, principiu care este transpus în materie electorală prin faptul că acei candidați care aspiră la un fotoliu în Adunarea deputaților sau Senat nu mai trebuie să îndeplinească și să dovedească obținerea unui venit sau a plății unor dări către stat. Altfel spus dispare dintre condițiile de eligibilitate cea de a avea un cens.  
Alegerea deputaților se face pe circumscripții electorale care nu pot fi mari decât un județ, urmând ca legea electorală să stabilească, proporțional cu populația, numărul de deputați aleși din fiecare circumscripție.
Condițiile de eligibilitate pentru deputați și senatori stabilite în Constituția din 1923 sunt asemănătoare cu cele prevăzute în legea fundamentală din 1866, legea fundamentală stabilind ca prag de vârstă 25 de ani pentru deputați și 40 de ani pentru senatori.
Dacă un deputat sau un senator este numit într-o funcție salariată de puterea executivă, mandatul de ales îi înceta de drept. Singura excepție admisă de Constituție statua că un deputat sau un senator putea deține – era compatibil – cu funcția de ministru sau subsecretar de stat.
Deputații și senatorii beneficiau de imunitate, neputând fi urmăriți, arestați decât cu autorizarea adunării din care făceau parte, cu excepția cazului când erau surprinși în flagrant. De asemenea, aleșii în cele două adunări nu puteau fi urmăriți sau prigoniți pentru opiniile emise și voturile date în exercițiul mandatului.  
Legea electorală din 1926 stabilea că alegătorii votau, în continuare, în baza cărților de alegător, la secția de votare în raza căreia își aveau domiciliul, în timp ce candidații puteau vota la orice secție, indiferent că documentul de alegător le-a fost eliberat de o altă circumscripție electorală. Votul fiind obligatoriu, cetățenii având corelativ și dreptul dar și obligația de a vota, cei care nu își exercitau votul și nu făceau dovada că au avut un motiv legitim pentru a nu vota erau sancționați cu o amendă civilă în cuantum de 500 de lei. În cazul alegătorilor din colegiile senatoriale, a consilierilor comunali și județeni precum și a celor din Camerele profesionale,  suma de plată era stabilită la 10.000 de lei. Persoana amendată putea ataca cu apel amenda, altfel aceasta era executorie. Lista cu numele celor amendați era afișată de către primari.
Legea electorală mai stabilea că erau incapabili de a alege sau de a fi aleși persoanele puse sub interdicție sau consiliu judiciar, precum și cei în stare de faliment și nereabilitați.
În privința incompatibilităților, legea menționează că militarii nu pot să fie nici alegători, nici aleși; persoanele care dețin o funcție publică retribuită de Adunarea Deputaților, incompatibilitatea putând fi înlăturată dacă persoana demisiona în cel mult 5 zile libere după ce se întrunea corpul electoral. Primarii puteau candida pentru alegerea în una dintre cele două Camere, dar nu puteau fi în același timp și primar și deputat sau senator, astfel că erau obligați să opteze pentru unul dintre mandate.
Și în legea din 1926 se menține prevederea a ceea ce astăzi numim conflict de interese, deputații sau senatorii având interdicție de a încheia contracte cu statul de lucrări sau furnituri pe durata mandatului, sancțiunea legală fiind nulitatea de drept a contractului.

Legislativul în regimurile autoritare

Moartea Regelui Ferdinand, adâncirea pe plan mondial a crizei economice – 1929-1933, resimțită profund și în România, dublată de apariția unor grupări cu caracter extremist, viața politică românească aflată într-o mare suferință constituie tot atâtea premise pentru ascensiunea carlistă. Regele Carol al II-lea a condus România între 1930 și 1940, printre cele mai criticate acțiuni ale sale fiind chiar Constituția din 1938.
Noua Constituție restrângea drepturile și libertățile cetățenești, denatura sensul principiului separației puterilor în stat, puterea fiind concentrată în mare parte în mâinile Regelui Carol al II-lea, interzicea partidele politice – fiind înființat partidul unic, Frontul Renașterii Naționale, devenit apoi Partidul Națiunii, negând astfel pluralismul politic. În ceea ce privește dreptul de a alege și a fi ales, pe cale de consecință, au suferit grave perturbări dacă ne raportăm la principiul democrației participative care s-a făcut vizibil în Constituția din 1923.
Potrivit noii legi fundamentale,  senatorii erau fie numiți de rege, cei de drept, fie aleși de corpurile constituite în stat, ceea ce însemna ca erau subordonați organelor puterii executive care îi alegea. De asemenea s-a renunțat la votul universal, atâta vreme cât deputații, pentru un mandat de șase ani, pot fi aleși de cetățenii români, care au vârsta de 30 ani împliniți și care practică efectiv o îndeletnicire în domeniile:
agricultură și muncă manuală, comerț și industrie, precum și ocupațiuni intelectuale.  Condițiile de eligibilitate pentru un deputat erau în mare partea aceleași, cu singurele mențiuni că vârsta legală pentru a putea candida era stabilită la 30 de ani și candidatul trebuia să profeseze într-unul din domeniile amintite mai sus pentru alegători.
Constituția din 1938 a avut viață scurtă, fiind suspendată în 1940 chiar de Regele Carol al II-lea prin decretul lege din 5 septembrie 1940, când sunt dizolvate și Adunarea Deputaților și Senatul. Conducerea statului este încredințată generalului – la acea vreme – Ion Antonescu. Până în 23 august 1944, în România nu a mai existat un regim constituțional, în consecință nici drepturile de a alege și de a fi ales nu pot fi aduse în discuție. După trecerea României de partea Aliaților în cel de-Al Doilea Război Mondial, Regele Mihai I, prin Înaltul decret regal din 30 august 1944, hotărăște reintrarea în vigoare a Constituției din 1923. Revenirea la prevederile constituționale din 1923 avea să fie însă de scurtă durată, în 30 decembrie 1947, fiind proclamată Republica Populară Română. Noul regim comunist de sorginte sovietică adoptă prima Constituție în aprilie 1948.
Constituția din 1948 consacră expres dreptul universal de a alege, fără nicio îngrădire. Singura condiție pentru a alege inserată în Constituție făcea referire la vârsta legală care era stabilită la 18 ani împliniți, ceea ce coincidea cu majoratul legal, civil. Pentru a fi aleși era prevăzută, de asemenea, o singură condiție, aceea de a fi împlinit 23 de ani. Constituția prevedea și interdicții de a vota pentru persoanele interzise, lipsite de drepturi civile și politice și nedemne, declarate ca atare de organele în drept, conform legii.
Puterea legislativă este declarată Marea Adunare Națională, denumită organul suprem al puterii de stat. Marea Adunare Națională era alcătuită din reprezentanți ai poporului – deputați – aleși pentru un mandat de patru ani, ce beneficiau de imunitate.
Constituția din 1952 care abrogă implicit Constituția din 1948 recunoaște rolul de organ suprem al puterii de stat Marii Adunări Naționale, unicul organ legislativ. Constituția prevede și sistemul electoral prin care este aleasă Marea Adunare Națională, și anume prin vot universal, egal, direct și secret de către oamenii muncii.
Constituția consacra că votul era universal deoarece toți oamenii muncii, cetățeni ai Republicii Populare Române, având 18 ani împliniți, fără deosebire de rasă sau naționalitate, sex, religie, grad de cultură, profesiune sau durata domicilierii, au dreptul de a lua parte la alegerea deputaților. Nu puteau să voteze alienații,  persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească la pierderea dreptului electoral și nedemnii declarați prin lege.
Interesant este că legea fundamentală recunoștea dreptul de a depune candidaturi nu doar individual oamenilor muncii, cetățeni ai Republici Populare Române, dar și tuturor organizațiilor oamenilor muncii: organizațiilor Partidului Muncitoresc Român, sindicatelor profesionale, cooperativelor, organizațiilor de tineret și altor organizații de masă, precum și asociațiilor culturale. Deputatul era „sclavul†majorității, atâta vreme cât i se putea retrage oricând mandatul, în urma hotărârii majorității alegătorilor.  
Transformarea României din republică populară în republică socialistă a atras după sine și schimbarea constituțională. Constituția din 1952 este abrogată expres odată cu intrarea în vigoare a noii legi fundamentale din 1965.
Constituția așază, ca deținător suveran al puterii, poporul care își exercită puterea prin intermediul Marii Adunări Naționale și a consiliilor populare, care erau desemnate prin vot universal, egal, direct și secret de către cetățenii Republicii. Atât alegătorii cât și aleșii trebuiau să îndeplinească aceleași condiții din legea fundamentală anterioară, menținându-se de asemenea dreptul unor organizații de a depune candidaturi – Frontului Democrației și Unității Socialiste. Interdicțiile de a vota sunt, de asemenea, aceleași ca și în Constituția anterioară. Deputații din Marea Adunare Națională erau aleși pentru un mandat de cinci ani, alegerile fiind organizate în una din zilele nelucrătoare ale lunii martie a anului în care se încheie legislatura precedentă. Deputații din consiliile populare erau aleși, de asemenea, pentru un mandat de cinci ani. Constituția din 1965 a suferit numeroase modificări – 10 legi ordinare de modificare – până la  abrogarea sa totală și expresă la 8 decembrie 1991, de către Constituția României din 1991.
Am menționa că ultima Constituție comunistă, cu toate că respira un aer democratic – în teorie doar – prin gradul mare de drepturi și libertăți acordate cetățenilor, instituia, în fapt, un regim de privilegiați. Am arătat deja mai sus rolul privilegiat acordat Partidului Comunist Român, ar mai fi de adăugat că legea fundamentală mai instituia că membrii partidului comunist erau cetățenii cei mai avansați și mai conștienți ai societății, doar pentru că erau posesorii unui carnet de membru. Este una din dovezile arbitrariului constituțional din perioada comunistă, din păcate, nu singura.

Legislativul post-revoluționar

Revoluția din decembrie 1989 și îndepărtarea regimului Ceaușescu au impus regândirea ordinii constituționale. În 1991, în noiembrie, Constituția era aprobată prin vot. Legea fundamentală a fost revizuită în 2003.
Dreptul la vot este recunoscut tuturor cetățenilor români, cu vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv. Nu pot vota debilii sau alienații mintal, puși sub interdicție, și nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.
Dreptul de a fi ales îl are orice cetățean cu drept vot care are numai cetățenia română și domiciliul în țară. Pentru a fi eligibil, candidatul pentru alegerea în Camera Deputaților trebuie să aibă 23 de ani împliniți până în ziua alegerilor inclusiv, respectiv 35 de ani pentru alegerea în Senat. Constituția mai prevede că o persoană nu poate deține concomitent mandatul de deputat și senator. De asemenea, un deputat sau senator nu poate deține o funcție publică de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului.
În anul 2003 s-a inițiat procedura de revizuire a Constituției din anul 1991, dat fiind faptul că România demarase negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Legea nr. 35/2008 – Legea pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului prevede că „Deputații și senatorii se aleg în colegii uninominale constituite potrivit prevederilor art. 11, prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporționaleâ€, norma de reprezentare fiind de un deputat la 70.000 de locuitori, respectiv un senator la 160.000 de locuitori.