Septembrie-octombrie 1944. ”Eliberatorii” sovietici vin și în zona Mureșului

 Eliberarea succesivă a teritoriului românesc al Transilvaniei, în lunile septembrie și octombrie ale anului 1944, e consemnată lapidar în diferitele jurnale de operații ale Armatei Regale Române. Rigidele descrieri ale militarilor de carieră nu reușesc să surprindă tragediile anonime consumate discret – inclusiv în Mureş – fapt reflectat însă în diverse documente de arhivă aflate în posesia Direcției Județene Mureș a Arhivelor Naționale.

„Frumoşii şi tragicii naivi” ai deceniului cinci din secolul trecut, care au sperat în venirea şi salvarea providenţială din partea americanilor, au înţeles prea târziu că jocurile fuseseră făcute în altă parte. Între timp, destinele lor chinuite se consumau la Aiud, Piteşti, Jilava, Sighet…Fuseseră abandonaţi sau altfel spus, de-a dreptul sacrificaţi. Şi asta se întâmplase încă de la Yalta. E valabil şi pentru ceea ce se întâmplă azi. Aici sau aiurea, în lume. Diferă doar locaţia unde se fac marile jocurile politice mondiale. Ea ar putea fi azi Washington, Tel Aviv… Altfel, cum ar putea afirma un ex-ministru al unei ţări, personaj aflat la hotel ”Hilton”, pe data de 10 octombrie 2007, că o anume ţară: „…cumpără Ungaria, cumpără România, cumpără Polonia…”? E aroganţa marelui jucător pe arena politică mondială sau siguranţa celui care ştie ce spune, convins de nivelul moral al celor care i-au facilitat cumpărarea acestora?

 Cei care s-au opus au plătit cu libertatea

 Eliberarea succesivă a Ardealului, de către trupele româno-sovietice, începând cu septembrie 1944, a dus în mod necesar, la reinstalarea în parte, a posturilor de jandarmi aceasta fiind subordonată armatei de operaţii. Erau vremuri nesigure, întrucât soarta Ardealului nu fusese încă decisă. În rapoartele lor, jandarmii şefi de posturi, raportau în mod repetat eşaloanelor superioare, diverse probleme cu care se confruntau în teritoriul eliberat. Printre acestea erau şi abuzurile comise de unii dintre militarii armatei sovietice care fără pic de jenă sau milă, tâlhăreau pur şi simplu civilii, oameni simpli, dar aceeaşi militari confiscau şi materiale din patrimoniul statului, fără niciun fel de explicaţii. Pe data de 30 septembrie 1944, generalul de Corp de Armată Gh. Mihail, şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, semnase Ordinul Circular nr. 984.200, difuzat către unităţile subordonate, în cuprinsul căruia precizase foarte clar faptul că „Materialele şi subzistenţele necesare Armatei Roşii care operează în România, se procură numai prin Guvernul Român…” Cu foarte mult curaj şi demnitate, acesta mai specificase fără echivoc, faptul că: „…se vor trimite în judecata Curţii Marţiale, toţii ofiţerii şi ostaşii care nu vor apăra până la ultima picătură de sânge bunurile statului ce au fost date în paza şi îngrijirea lor…” Era un avertisment voalat pentru armata sovietică care comitea multe şi revoltătoare abuzuri. Evident, că aceştia nu s-au „împiedicat” de ordinul generalului. Generalul însă, pentru curajul dovedit atunci, dar şi ulterior, în raporturile cu ruşii, a plătit cu 12 ani de închisoare. În octombrie 1944, relaţiile dintre militarii români şi cei sovietici devenind foarte tensionate, Generalul Anton, inspector general al Jandarmeriei, atrăgea şi el atenţia asupra  unui aspect tot mai des întâlnit, arătând că „s-au observat cazuri când militari sovietici în stare de ebrietate, au fost loviţi de patrule militare sau de civili.” Pacifist, generalul Anton ordona să nu se recurgă la asemenea procedee, dar specifica „…cei în vină – după ce vor fi prinşi şi puşi în imposibilitatea de a folosi armamentul – să fie trimişi la Comandamentele Sovietice.” Şi generalul Anton a plătit cu câţiva ani de puşcărie curajul de a nu fi obedient.

 Militarii ruși… între vodcă și țuica din Pogăceaua

 Pe data de 5 noiembrie 1944, şeful postului de jandarmi din Pogăceaua, adresa un raport eşalonului superior arătând faptul că doi militari sovietici, un căpitan şi un soldat, veneau des în localitate, unde „culeg informaţii cu ce nemulţumiri are populaţia. Noaptea poposesc pe la diferiţi locuitori cerând să li se gătească bine hrana necesară…. Controlează cazanele de fiert ţuică şi unde se face vin şi ţuică, ei ridică cantităţi mici…” Jandarmul nu uita însă să arate şi un aspect mai aparte, pentru că, oameni şi ei, poate chiar sensibili la anumite farmece, ruşii „locuiesc mai des la d-na Pol.” Şeful postului de jandarmi Suseni, raporta în noiembrie 1944, un abuz foarte des întâlnit şi în alte localităţi mureşene. „…Locuitorii (din Suseni – n.a.), scria jandarmul, sunt foarte nemulţumiţi că nu pot să-şi care recolta (…) cu puţinele vite pe care le mai au, sunt luaţi de armata sovietică la corvoadă, la distanţe mari şi până fac un transport, trec 6 până la 7 zile.” Abuzuri grave se petreceau şi la Miercurea Niraj. Şeful postului de jandarmi Neaua, arăta în raportul său din data de 6 noiembrie 1944, faptul că „…populaţia este nemulţumită de cum procedează domnii ofiţeri ruşi de la Spitalul (de campanie – n.a.) din Miercurea Niraj. Vin prin comună şi colectează mere, ouă, făină de grâu şi păsări… intră însă şi în domiciliile oamenilor şi le cer căruţele, caii, hamurile.” Cu demnitate şi curaj, şeful de post a încercat să intervină arătând că „m-am prezentat în faţa domnului sublocotenent care ştia puţin româneşte şi l-am întrebat dacă are ordin să facă aceste colectări cu forţa…mi-a spus că ei au dreptul să ia cât voiesc, pentru că ei au luat acest teritoriu şi nu noi, jandarmii…” Un răspuns brutal, dar care reflecta perfect mentalitatea soldatului rus, deghizat în eliberator.

 Repatrierea forțată a românilor basarabeni din zona Mureșului

În absolut toate zonele eliberate, inclusiv în Mureş, ruşii erau interesaţi de existenţa numărului de basarabeni şi bucovineni, foşti cetăţeni sovietici. Doreau să-i repatrieze, indiferent că aceştia îşi manifestaseră sau nu opţiunea în acest sens. Sfâşietoare tragedii urmau să se consume în urma acestor repatrieri forţate, pentru că aceştia, români de fapt, odată ajunşi în URSS, aveau să cunoască grozăviile gulagului sovietic. Din nefericire, la cele mai multe din aceste tragedii şi-au dat concursul – volens, nolens – şi autorităţile române. Ruşii erau foarte interesaţi – şi făceau acest lucru prin organele specializate de informaţii – să culeagă date cu caracter divers asupra zonei, a populaţiei, a componenţei etnice, a numărului de întreprinderi aflate în stare de funcţionare. Însă trebuie spus că niciun domeniu nu se afla în afara sferei lor de interes. Totul îi interesa. În decembrie 1944, generalul de jandarmi Anton, atrăgea atenţia unităţilor subordonate printr-un ordin circular, asupra faptului că „unele Comandamente Sovietice pretind instituţiilor publice să dea tabele nominale cu funcţionarii respectivi, cu indicarea atitudinilor lor politice….” Generalul Anton mai arăta că „…întrucât cererile de mai sus nu se încadrează în niciun text din Convenţia de Armistiţiu, autorităţile locale nu trebuie să le dea curs.” Ruşii însă nu au ţinut seama de aceste interdicţii şi de cele mai multe ori au reuşit să-şi procure informaţiile de care aveau nevoie. Ruşii au ajuns până acolo încât să ceară chiar şi adunarea şi retragerea unor publicaţii aflate în circuitul bibliotecilor sau în posesia unor persoane particulare. Aşa s-a întâmplat şi în Mureş. La cererea ruşilor, generalul Anton a dat ordin să fie confiscată şi distrusă broşura „Staliniada”, a jurnalistului Ion Vasiliad şi având desene şi caricaturi realizate de Ion Anestin.