“Casa Providenţei”, demnitate şi speranţă

 Centrul Rezidenţial pentru Persoanele Vârstnice, inaugurat în iulie, în localitatea Valea Izvoarelor, a reuşit să crească la înălţimea numelui, cel de “Casa Providenţei”, în dorinţa de a inspira speranţă şi demnitate acelora care îi vor călca pragul. Rod al unei munci susţinute de ani de zile, realizat printr-un proiect al Primăriei Sânpaul în parteneriat cu Asociaţia Caritas Alba Iulia filiala Mureş, proiectul a avut o valoare totală de 3,46 milioane lei, rezultând Centrul rezidenţial construit pe o suprafaţă de 1197 metri pătraţi. Un centru modern, dotat cu cele mai moderne echipamente, şi al cărui responsabili s-au gândit până la cele mai mici detalii la rezidenţii care îi aleg. Una dintre deosebirile fundamentale faţă de alte centre asemănătoare este capacitatea redusă, de doar 16 locuri, scopul fiind crearea unei atmosfere plăcute, familiale. Camere cu doar două paturi, cu paravan între, pentru intimitate. Atmosferă prietenoasă şi grijulie, medic de familie, psiholog, asistenţi specializaţi, infirmieri calificaţi, îngrijitori pentru persoane în vârstă cu calificare în domeniu, bucătari bine pregătiţi, toţi sunt mai mult decât angajaţi. Sunt o adevărată familie pentru vârstnicii care au ales acest loc. Mai mult, Centrul este localizat chiar în inima satului, şi a fost primit cu braţele deschise de comunitate, integrarea acestuia în viaţa satului fiind astfel garantată.

Să cunoaştem rezidenţii

 Aici am avut norocul să îi cunosc pe Margit, Ana, Eva, Kati, Mihai, cei care deocamdată locuiesc la “Casa Providenţei”. Cea mai tânără locatară are doar 73 de ani, Ana, în schimb, de 83 de ani, este un pic supărată. Se împlineşte tocmai un an de când soţul ei, cu care a petrecut 50 de ani din viaţă, a părăsit-o pentru totdeauna. Cu toţii îi sunt însă alături. Deocamdată singurul bărbat, Mihai, face glume, povesteşte, încearcă să însenineze şi această zi. Margit îi ţine isonul, sala de mese răsunând de râsul tuturor. În ce priveşte personalul, aceştia se disting de locatari doar prin diferenţa de vârstă şi halatele albe. “Multe persoane de vârsta a treia se tem să se stabilească într-un astfel de centru, acestea sunt percepute uneori ca un fel de staţie finală a vieţii, că cei care locuiesc acolo nu mai trebuiesc nimănui. Trăiesc această schimbare de locaţie ca pe o pierdere personală, când aceasta poate însemna de fapt noi oportunităţi”, m-a lămurit coordonatoarea Centrului, McAlister Magdolna. Iar acestea au şi apărut. Un mediu nou, o comunitate nouă, una în care pot găsi adevăraţi tovarăşi, cu care împărtăşesc experienţe de viaţă asemănătoare şi se pot sprijini reciproc se dovedeşte a fi benefică pentru persoanele de vârsta a treia.

Centrul, adevărată familie

Din păcate, majoritatea celor care se stabilesc în astfel de centre o fac doar atunci când este prea târziu, nu se mai pot îngriji singuri sau sunt pradă depresiei cauzate de singurătate. Se pierde astfel timp preţios, care ar putea folosit în mod activ, asta propunându-şi noul centru. Centrul rezidenţial nu este un azil, nici spital de boli cronice, deşi dispune de cele mai bune dotări, pentru toate categoriile de persoane, atât pentru bolnavii nedeplasabili, pentru cei cu probleme de sănătate, precum şi pentru cei activi. Pentru cei activi li se oferă însă ocazia de a se implica în tot felul de activităţi, corespunzătoare intereselor acestora. Acestea sunt în primul rând activităţi manuale, specifice vârstei, prin care se urmăreşte sentimentul de a fi util şi de a lucra într-o echipă pentru un scop comun. Un astfel de colectiv oferă multe ocazii de sărbătoare comune, dar şi fără nici un fel de ocazii, aici se sărbătoreşte. Vârstnicii de aici au deseori vizitatori, atât grupuri de copii, cât şi tovarăşi de generaţie din alte localităţi. Miercuri, 29 octombrie, a fost rândul unor pensionari de la Sângeorgiu de Pădure să viziteze locatarii, lăsându-se cu cântat ore în şir şi cu avalanşă de glume.

Bucură-te de fiecare clipă!

Atmosfera aceasta a rămas şi pentru ziua următoare, după masă lăsându-se cu o altă serie de cântece cântate din tot sufletul. Cântece vechi, vesele, amintind de alte vremuri, un tezaur care fără aceşti oameni care să-l dea mai departe, s-ar stinge încet şi iremediabil. Şi ar fi păcat, dar nu numai pentru cântece. Oamenii aceştia au încă multe de oferit, şi o fac în fiecare minut. Mihai, nenea Mihai, a rămas fără picioare. A trecut prin încercări care pe mulţi dintre noi ne-ar distruge. În tinereţe a fost atacat de mistreţ, animalul hăcuindu-l de-a dreptul. Singur şi-a purtat intestinele mulţi kilometri, până a dat de ajutor. A fost ars pe o mare parte a corpului. Dacă i-ar fi fost în continuare prea bine, a rămas văduv de timpuriu, rămânând aşa de mai bine de 4 decenii. Totuşi, zâmbitor în căruciorul lui, face curte doamnelor şi ne învaţă. “Profită de fiecare oportunitate, bucură-te de fiecare clipă. Când ajungi ca mine, cel mai tare vei regreta ce nu ai făcut”, ne învaţă nenea Mihai. Printre glume şi poveşti, acesta are şi preocupări serioase. Este îngrijorat de alegerile de duminică. Oare cum va ajunge el să voteze? Nu am insistat să aflu cu cine votează, cu siguranţă însă este informat. Personalul l-a liniştit în privinţa votării, fiind organizată deja aducerea urnei mobile în Centru.

Centru rezidenţial, nu azil

Comunitatea locală este una dinamică, activă, cu tonus bun. Rezidenţii sunt stimulaţi atât fizic cât şi mental şi spiritual, toate activităţile fiind însă organizate după nevoile rezidenţilor. Scopul personalului nu este îndeplinirea unui plan prestabilit, ci ca să se simtă bine. Puterea fizică se poate împuţina, demnitatea umană trebuie respectată însă în orice condiţii. Vârsta nu trebuie să fie o povară. Sigur că pot fi dureri, probleme, dar fiecare vârstă îşi are propriile dureri, nu doar vârsta a treia. Personalul este însă în permanenţă la datorie, atenţi la fiecare grimasă de durere. O atmosferă intimă, ca de familie, subliniată doar de pitorescul peisajului. O adevărată oază de linişte, siguranţă, în Centrul care are ca prim scop respectarea completă a demnităţii umane, până la cele mai mici amănunte.

Spre comparaţie, altfel de bătrâni

Vezi de exemplu în piaţă, cu noaptea în cap, pensionari care, după 40 de ani de activitate, se trezesc, deodată, că nu mai folosesc nimănui. Sunt pensionarii noştri. Ba, mai grav, nici roadele muncii lor nu le simt: pensia e o mizerie, se duce pe medicamente sau pe utilităţi. Vin zilnic sau în weekend în orice piaţă din oraş, stau pe marginea drumului sau la o tarabă improvizată şi vând din roadele muncii lor. Fie o căciuliţă croşetată, fie un buchet de flori din grădină, zarzavat, răsaduri, sau cărţi din bibliotecă. Din păcate, nu au altă soluţie ca să trăiască. Din fericire, nimeni nu-i întreabă de autorizaţie, sau măcar nu în fiecare zi. Sistemul te învaţă ce este umilinţa. Bătrâni obligaţi să îşi câştige pâinea zilnică sunt zeci. Nu vorbesc mult despre ei şi le este teamă să îşi dea numele, cu atât mai puţin să se lase fotografiaţi, de teama autorităţilor. “Întotdeauna mi-a plăcut să tricotez, iar de când am ieşit la pensie vin aproape zilnic în piaţă şi încerc să vând ceea ce fac. Croşetez botoşei, căciuliţe, cos sacoşe. Stau câteva ore, cât rezist. Acum nu prea mai merge vânzarea”, spune tanti Maria, înfofolită ca să reziste frigului venit brusc peste noi. Alt loc, alt bătrânel, are întinse pe un ziar câteva legături de mărar, ceva pătrunjel, câţiva morcovi. “Stau până le dau pe toate. Cu banii de pe zarzavat iau de-ale gurii”, spune pensionarul. Cu siguranţă aceştia nu şi-au închipuit vreo clipă, în vremurile în care cotizau din greu la stat, că această cotizaţie nu le va asigura un trai decent la bătrâneţe. Acesta este sistemul, care te, ne învaţă ce este umilinţa de a nu avea ce pune pe masă, sau chiar să nici nu ai o masă. Acestea sunt situaţiile pe care noul Centru de la Valea Izvoarelor le poate rezolva, şi chiar o face. Pentru asta există.

Edith VEREŞ