Oaia face “bee”. Dar si lupul

Doua sunt evenimentele care au suscitat interesul specialistilor (în rasucirea penei sau în dialoguri cu paie pe foc, auzite si/sau vazute), precum si al publicului (enervat instantaneu, posibil la o bere, în fata micului ecran) în ultimul timp. Unul e legat de prestatia sportivilor nostri la Olimpiada, iar celalalt de cine-ar trebui, s-ar cadea, ar fi nimerit (ba, poate, chiar legal) sa-l propuna la sefie (ba chiar sa-l si unga în scaun) pe conducatorul organului de eradicare (în masa) a coruptiei (în aceeasi masa). În ce priveste primul eveniment, prea multe n-ar fi de spus, decât ceva de genul “unde-s sportivii nostri de altadata?” sau “dom’le, în societatea socialista multilateral dezvoltata si înaintarea României spre comunism aveam rezultate, nu gluma, iar acum schiopatam dramatic!”. Referitor la cel de-al doilea eveniment, atât a fost întors pe fata, pe dos, pe muchie (inclusiv la tiv si guler) încât nu-i mai vine omului sa zica nimic. Caci, oricum, prea mare scofala nu se arata în schimbarea subiectilor propunatori, indiferent care ar fi ei (decât, desigur, satisfacerea unui principiu de organizare, tinând de independenta justitiei). Însa, fata de teama constatata la (unii) judecatori vis-à-vis organul cu pricina (datorata, poate îndreptatit, unor “exemple” aplicate contra unor membrii ai bransei cu parul, nu cu legea, dar la timp si spre învatatura de minte a tuturora, în scop de nemiscare în front), tind sa fiu mai degraba pesimista. E drept ca am vazut si judecatori curajosi (la instantele din tara si la cea suprema), dar, se pare ca acestia formeaza un grup aparte, nesustinut la nevoie (cu hotarâre) de cei din jurul lor. Asa ca se afla în prima linie, dar pe cont propriu.

Dincolo de aceste doua cestiuni arzatoare la ordinea zilei, altceva mi-a atras atentia în mod vadit (si nu numai mie!) facându-ma sa emit vreo doua-trei concluzii (desigur, vorba Curtii Europene, cu titlu de judecati de valoare).

Duminica dupa-amiaza (nu duminica asta, ci cea trecuta), la emisiunea unui renumit analist politic si publicist a fost invitat nimeni altul decât fostul conducator al fostului organ-de-luare-la-trânta-deasa-si-scuipare-intermitenta-în-obraz-a-mârsavnicei-coruptii. Ca a însirat el verzi si, mai ales, uscate, n-a fost deloc surprinzator. Ca si-a prezentat efortul, conjugat cu al celor din vremurile lui (de trista amintire ale organului) ca-ntr-o fresca renascentista, n-a fost deloc de nebanuit. Dar, ca va fi surclasat tot telespectatorul stiutor printr-o prestatie artistica “sui generis”, ei, asta nici cu gândul nu s-a putut gândi. Ah, nu, nu va duceti prea departe, nu va imaginati ca a venit în tu-tu, ca “zânul” cu bagheta magica atingându-ne pe toti, on air, ca-n draguta reclama de la banca, va sa zica aducându-ne bunatati tip lapte, duba, catuse, oua. Ci a venit mai spectaculos. În piele autentica (adicatelea “genuine leather”) de oaie nedusa la tarc de o buna bucata de vreme. si, din aceasta postura, a explicat cu o inocenta de invidiat cum ca procurorii, pe timpul lui, nu faceau dom’le lucruri nelalocul lor, va sa zica mârsave si mârlanice. Ooo, nu! Caci ei nu puteau, dom’le, sa faca dosare cum îi taia capu’ (personal sau al sefului direct ori indirect), ci fiecare fila gemea de probe. Cum s-ar zice (si cum zicea si adjunctul lui întru pomenire, la vederea avocatilor apararii), “ati vinit dejeaba, dosaru-i bieton!”. Stateam si ma uitam uluita cum nu i se misca niciun muschi de pe figura televizata când îndraznea sa afirme ca fara lege si fara probe si fara maxima corectitudine nu faceau si nu faceau niciun pas. Daca n-ar fi fost viata, libertatea sau rahatul ala numit fericire în joc, mai ca m-ar fi apucat plânsul din vibratie pentru blajinul glasuitor. Doamne, daca i-ar cauta cineva la acte, pe bune, pe facatorii astia de dosare, ar fi vai si amar ce-ar gasi! Nu stiu daca fostul sef si-a exersat replicile în oglinda sau i-au venit spontan (ce-i drept, pronunta vocalele defectuos, cam prea închis si fornait). Cert este ca figura i-a reusit chiar bine, dar faptul ca n-are nicio mustrare de constiinta, nicio retinere în a da drumul textelor cu nonsalanta, nici macar un fior peste ceafa, demonstreaza ori ca habar n-are de carte ori ca n-are ce cauta în sistem (care el, personajul, nici nu mai este, dar da lectii de corectitudine de organ). Dintr-o astfel de perspectiva, putem astepta oricând ca plopu’ sa faca mere si rachita micsunele, de vreme ce lupu’ behaie suav în loc sa urle. La Luna.

Andreea CIUCA