De ce-i America departe?
Pai, în primul rând, de-aia ca între noi si ea exista un ocean cât toate zilele de post. În al doilea rând, de-aia pentru ca între noi si ei exista o diferenta de mentalitate (individuala si de grup) cât un ocean. Sa ne întelegem! Nu-i nici cazul si nici momentul sa facem apologia societatii americane (fiind vorba, desigur, de cea a Statelor Unite). Care, de altfel, contine gauri si chiar hauri de nedorit. De la benzile violente de cartier (si de cartel), la fluctuatiile (deseori nefericite) ale nivelului de trai, pâna la usurinta cu care orice insomniac ce simte un mesaj dându-i târcoale în noapte îsi întemeiaza (bineînteles, în virtutea libertatii de constiinta si exprimare) propria religie. Da’ ce, parca la noi nu-i deja moda bande de bande de cartier si a taxelor de protectie (mai aproape decât credeti, cald, caldut, arde…) sau a bandelor ordonat structurate pentru a bloca exercitiul unor drepturi firesti ale omului de rând? Da’ ce, parca pe la noi curg (sau picura) pâraie de lapte, miere sau bere (pe lânga râurile pline de gunoaie)? Da’ ce, parca pe aici lacasele de tot felul de culte autohtone, importate sau mixte nu rasar precum ciupercile, învatându-ne ca Dumnezeul pe care-l stim de doua milenii nu mai e în tendinte? Asa ca sa nu mai umblam cu aparatul de filmat dupa paiul din ochiul Americii.
Iata, însa, ca în ultima vreme exista un eveniment despre care multi ar zice ca-i menit sa ne apropie (se întelege, la nivel ideatic). Si anume alegerile pentru care se “alearga” de colo pâna colo (si cât de sus), la ei si la noi. E-adevarat ca de-a dreapta oceanului sunt prezidentiale, iar de-a stânga sunt parlamentare (ma rog, mâna cu paie si aia cu fân pot fi inversate), dar tot alegeri se cheama ca traim. Oficialii nostri au comunicat oficial data alegerilor ca fiind 30 noiembrie a.c. Care, pe lânga sfârsit de luna si de toamna, mai înseamna sarbatoarea apostolului ce-a încrestinat aceasta tara. Semnele-s toate de bun augur, totusi scepticismul (în popor) îi cât casa. si nu degeaba. Americanii voteaza tot în luna noiembrie (în ziua de 4). Asta asa, ca informatie, nu pentru ca ne-ar influenta ei pe noi sau ca, Doamne pazeste, i-am influenta noi pe ei. Pâna una-alta, se poate constata cu surprindere maturitatea politica a cetateanului american de rând, acelasi cu cel care, întrebat la botul calului, deci pe strada, unde-i ficatu’ si aproximativ cât cântareste numitul organ, a raspuns “mirari si minuni” (ca sa citez un sugubat de pe la noi). Maturitate care nu se datoreaza frecventarii vreunei scoli speciale de partid si nici înregimentarii în vreo structura politica de succes. Chestionata spontan despre ce simpatii politice are, o doamna a raspuns fara ocolisuri cum ca este democrata, ca desi ramâne sustinatoare înfocata a înfrântei (preliminare) Hillary Clinton va fi alaturi de candidatul democratilor, pentru ca nu voteaza o persoana, ci filosofia unui întreg partid. Cât de clar, de logic, de invidiat gândeste alegatorul american. Asta nu numai pentru ca asa i-a venit lui, sa fie profund, întelept sau, pur si simplu, bine orientat în raport cu oferta electorala, ci pentru ca s-a lasat instruit în exercitiul democratiei. Pentru ca s-a desprins de spiritul (îmbâcsit) de turma si pentru ca înghite greu pacalelile postelectorale.
Dupa câte i-au fost date sa îndure poporului nostru (de la calamitati naturale la cele artificiale) e de mirare si iar de mirare naivitatea cu care se arunca, în calitate de destinatar, în fiecare campanie electorala. Sau se lasa purtat de valul acesteia, precum gâsca pe balta. A se întelege bine, nu-i deloc o critica ascunsa adusa ultimei puteri sau o comparatie defavorabila între aceasta si cele dinainte. Ci de observatii în legatura cu efecte nefericite, repetate de la cetateanul turmentat al lui Conu’ Iancu încoace. Câti dintre noi (cei în afara structurilor de partid si de stat) suntem atât de responsabili, interesati sau implicati încât sa ne gândim la votarea filosofiei unui partid? Pardon, câte dintre partidele noastre ne-au aratat o ideologie cu veleitati filosofice si, desigur, cu scopuri punctuale fezabile ori realizate pas cu pas?
Daca omul politic român este deseori traseist (niciodata n-o sa înteleg cum e posibil sa schimbi, la minut, ideologii contradictorii, fâlfâindu-te din stânga în dreapta esichierului politic si chiar retur), alegatorul de rând se arata mai degraba conservator. El ramâne fidel unui partid, indiferent câte sunt gafele facute de acesta. si înghite pe nemestecate orice promisiune facuta terci de partidul preferat, orice baliverna despre adversarii lui, savurând mai cu seama bârfele de alcov. Mai exista, însa, categoria alegatorilor cu staif comercial (de la A6 la Q7) care stiu dincotro bat vânturile si în ce punct cardinal este cazul sa se adaposteasca de ele. Asa ca, daca-i nevoie, migreaza, la rândul lor, înspre locurile umbrite din partidele calde.
Nu zic, Obama n-o fi sincerul sincerilor si parfumatul parfumatilor. Dar a avut bunul-simt (chiar daca altii-i scriu discursul) sa afirme (la Conventia Democrata de acum câteva zile): “aceste alegeri nu m-au avut niciodata pe mine în centrul lor. Va au pe voi”. Si el stie ca gâdilarea electoratului nu face prea multe parale daca-i urmata eminamente de umblatu’ cu fofârlica dupa câstigarea alegerilor.
Ma rog, vom vedea ce ni-e scris în stele, dupa cum am tot vazut de vreo doua decenii. Nu ca n-ar fi progrese, stradanii (pe ici, pe acolo), ba chiar succese de etapa. Cert este ca de aici si pâna-n America-i drum, nu gluma. Cale de un ocean. Si ceva.
Andreea CIUCA
