Exercitii de stil: sa batem moneda pe moneda
Furia cresterii monedei europene a fost resimtita pe la toate colturile hartii noastre. Mai ales ca de la precupeata din piata pâna la brokerul versat, toata suflarea tinea sa-si exprime sincere condoleante cu privire la situatia apocaliptica în care ne este dat sa traim. Si sa-si nelinisteasca semenul într-un fel cât mai mestesugit referitor la viitorul sau, al familiei, al progeniturilor, al rudelor apropiate, îndepartate si al afinilor pâna la grad nedefinit.
Dupa repetitivitatea conversatiilor, suspinele si concluziile grave ale tuturor, se parea ca economia Statelor Unite este pe duca si ca imediat dupa ea urmam noi. Fix si direct. Noi, cei legati ombilical de orice axa aruncata peste un întreg ocean.
Lasând la o parte conotatiile ironice pe care le-a meritat miscarea browniana exagerata din imediata noastra apropriere, însotita de fâtâieli exagerate, de vaiete si exclamatii pe masura, trebuie sa recuÂnoasÂtem ca situatia nu-i deloc pe roze. Ca, astfel cum subliniau unii dintre cunoscatorii în domeniu (care nu-i nici pe departe unul de nasul neinstruit al macelarului din colt), din 1929 economia puterii de peste ocean n-am mai vazut asemenea sincope. Cel putin de început de criza.
Tot în contextul analizelor pe care colapsul bancilor de acolo l-a declansat s-a afirmat ca o astfel de criza îsi va întinde tentaculele si în alte continente (recte Europa) si ca cei ce vor avea de suferit vor fi persoanele bogate, care vor deveni mai putin bogate, cât si persoanele sarace (care vor deveni si mai sarace). Cu alte cuvinte, bataia pestelui se da, de asta data, pe de o parte, între a renunta la un Ferrari în favoarea unui Porsche si, pe de alta parte, de a renunta la 1 l de ulei în favoarea unui pahar cu apa. Se pare ca, dintre toate, cel mai putin afectata va fi categoria de mijloc pentru ca are suficiente venituri pentru a nu ezita sa bage în cos litrul de ulei si pentru ca n-are stresul de a alege între o masina cu toate fitele si o masina cu câteva fite lipsa.
Din pacate, la noi clasa de mijloc a devenit tot mai putin vizibila. Caci, ia-o de unde nu-i. Fiindca îmbogatitii peste noaptea tranzitiei (mai lunga decât una polara neaosa) nu s-au jucat cu propria soarta, n-au folosit jumatatile de masura, ci au calcat peste tot ce le-a stat în cale si au devenit clienti de vaza ai marilor case de afaceri, moda, wellness, etc. Strunind, în scurta vreme, milioane de euro. Iar pe acestia nu-i vede nici din fata si nici din profil organul-de-lupta-îndesata-contra-coruptiei, iar daca-i vede, dupa ce declanseaza un fum de presa (care tine, ca orice fum din foc de paie, vreo 3 zile) mai vedem rezultate mari, palpabile, concrete, batai cu pumnii în masa (ca la ceilalti clienti împricinati) doar la pastile cailor.
Paradoxal este ca în ultima decada zbuciumata de cresterea cursului euro, cetatenii care se jeleau cu spor sau cu cel mai mult spor erau tocmai aia cu genti si curele din piele de crocodil (de preferat din Nil). Care sufereau vadit pentru ca au pierdut sacose de bani din chestia asta neasteptata, nepregetând sa dea glas unui astfel de traumatism aducator de depresie. Desi le-a ramas înca destul. Sau prea destul.
Ca banul este ochiul necuratului, uciga-l crucea, vedem zi de zi. În mariri de pensii de parlamentari peste noapte, în scuipari reciproce (celebre) pentru avere, în circul legat de blocarea salariilor amarâtilor de profesori, în nemultumirea înspumata (tocmai a unora din parlamentarii care si-au autovotat pensii pe veci, întru eterna pomenire) pentru recuperarile de datorii dinspre stat catre magistrati, etc. Iar criza asta cu tenta mondiala a picat taman bine pentru a fi folosita ca motiv de refuz pentru un ban în plus. Care alocat la salarii (exceptie fac cele ale alesilor nostri) duce la explozia inflatiei si, în final, tot noi ramânem cu portofelu’ (aproximativ) plin si cu buza umflata.
O doamna analist economic declara, în deplina cunostinta de cauza, ca sta în puterea noastra (a se citi „a lor”) ca aceasta criza, care, dincolo, nu-i numai pe post de sperietoare (ci chiar exista), sa nu dobândeasca veleitati apocaliptice. Asa-i, dar acest adevar poate avea efect într-o societate cumsecade organizata, nu într-una în care nu stie si nici nu are de gând sa afle dreapta ce face stânga si invers. Nu într-una în care, pe ritm urlat de „pusca si cureaua lataaaa/ ce barbat eram odataaaaa” o mâna spala pe alta si, mai apoi, amândoua spala un cap plecat pe care sabia nu-l taie…
Andreea CIUCA
