TREPTELE CUNOASTERII PE CAILE VIETII

„Pe-un picior de plai

Pe-o gura de Rai”

Comorile de intelepciune dumnezeiasca pastrate in psalmi umple de bucurie pe cititorul care descopera frumusetile nebanuite daruite lumii de Creator, inca din vremea constituirii regatului profetului David, apropiatul si bine placutul Domnului Savaot, in urma cu trei mii de ani.

Prosperitatea temporara si sfarsitul celor rai

Nelinistea lui David, exprimata in Psalmul 72, despre ingaduinta nedreptatii in lume a incetat cand „a intrat in locasul cel sfant al lui Dumnezeu si a inteles sfarsitul celor rai”. Intrebarile sale interioare despre prosperitatea si pacea pacatosilor au primit raspunsul asteptat, cand Domnul l-a chemat chiar in locasul cel sfant, unde i-a aratat sfarsitul celor rai. Daca privim istoria lumii, veche sau recenta, vom descoperi multime de faradelegi comise de personaje din trecut, cum ar fi Irod, ucigasul miilor de prunci din Betleem, ce si-a ucis si pe fiii sai din teama nebuneasca de a nu-i uzurpa tronul. Istoricul evreu Joseph Khusner caracterizeaza domnia lui Irod ca fiind un fluviu de sange, apoi adauga: „Irod s-a suit pe tron ca o vulpe, a domnit ca un tigru si a murit ca un caine” („Jesus von Nazareth”, Berlin, 1934, p 193) intr-adevar moartea sa a fost cumplit de chinuitoare, ca o pedeapsa a tiraniei cu care a domnit peste trei decenii sangeroase. Sa ne amintim cati regi si nobili ai Angliei au fost inchisi in Turnul Londrei, apoi decapitati, ca si cei ghilotinati din Franta. Si in Romania domnia lui Carol II-lea, dupa o prosperitate aparenta in spatele careia se aflau grave fapte imorale, a fugit din tara cu un tren plin de bogatii si comori de arta, pentru a muri in suferinte cumplite, peste cativa ani in Portugalia, rapus de un cancer. Sfarsitul tra­gic al sotilor Ceausescu, ciuruiti de un pluton de executie din armata al carei ”comandant suprem” era chiar Nicolae, a anulat in cateva clipe anii de tiranie ”prospera” in care s-au lafait, nu doar ei, ci intreaga lor camarila.

Sutele de cruci de marmura din cimitirul Belu al Bucurestilor, asezate la capataiul tinerilor inocenti cuprinsi de valtoarea unor revarsari de ura in lupta pentru acapararea puterii in Romania de la rascrucea mileniilor, isi ridica bratele catre Dumnezeul ucis tot pe Cruce, cu care s-au unit Sus, in imparatia Lui. Cei vinovati de moartea lor, chiar daca sunt inca acoperiti de fragile legislatii complice, nu vor putea sa evite sorocul adevarului. Dar, chiar si pe acestia, Domnul ii cheama si ii asteapta la pocainta salvatoare a sufletelor lor. Bunatatea si iubirea lui Hristos pentru pacatosi este mai mare decat putem intelege. Ne-a aratat-o chiar El cand a iertat-o pe desfranata care i-a uns picioarele cu mir, apoi pe talharul de pe crucea Golgotei. Toti se pot mantui cat mai sunt inca in viata. Doctorul sufletelor ii asteapta. Refuzul de a urma sansa pocaintei este cumplit de dureros, asa cum explica profetul David…

„Cat de iute i-a pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor” (Ps 72, 19)

David s-a convins de rapida pustiire a nelegiuitilor, dupa ce multa vreme intrebarile lui despre pricina reusitelor pacatosilor ramasesera fara raspuns. Stia ca faptele faptele nedreptatilor ar fi meritat judecata si pedeapsa Domnului. Dar aceasta intarzia. Profetul nu intelegea adancul bunatatii dumnezeiesti ce dadea celor cazuti in pacate, un ragaz de indreptare, de constientizare a greselilor ce puteau fi apoi corectate. Prin glasul constiintei lor, al profetilor, preotilor si al aproapelui, Creatorul le vorbea fiecaruia si ii indemna spre indreptare. Unii dintre ei intelegeau si se corectau, dar cei mai multi persistau in raul ispitelor. Pe acestia i-a vazut David cand „a intrat in locasul cel sfant al lui Dumnezeu si a inteles sfarsitul celor rai”, cum piereau „din pricina nelegiuirii lor”. Foarte putini oameni au avut inaltul privilegiu de a intra „in locasul cel sfant al lui Dumnezeu”, dar iata-l pe regele Israelului fiind unul dintre ei, cel prin care Domnul Savaot a transmis omenirii multe dintre invataturile Sale. Aceste taine dumnezeiesti sunt de mare folos celor dornici de intra in vesnicia imparatiei lui Hristos.

Apropiata relatie dintre David si Dumnezeu

Dupa ce nedumeririle profetului s-au luminat, aflam cat de apropiat ii era Dumnezeu: „Apucatu-m-ai de mana mea cea dreapta. Cu sfatul Tau m-ai povatuit si cu slava m-ai primit” (Ps 72, 23) Ni se infatiseaza in acest verset cea mai apropiata relatie dintre Tatal ceresc si unul din fiii Sai pamantesti, David, pe care il poarta de mana dreapta ca pe un copil drag, caruia i-a dat sfaturi si l-a primit cu slava. Oare a mai marturisit alt profet o asemenea inalta apropiere de Dumnezeu? A mai avut cineva fericirea aceasta ce nici nu poate fi exprimata in cuvinte? Dar iata marturisirea lui David, coplesit de maretia contactului direct cu Domnul. „Stinsu-s-a inima mea si trupul meu, Dumnezeul inimii mele si partea mea, Dumnezeule, in veac” (Ibid. 25) Bucuria nesfarsita a profetului a carui fiinta se topeste in Dumnezeul inimii, ni se transmite peste milenii cu forta unui prezent continuu, neintrerupt de atunci si pana azi. Intrebarile retorice ce premerg inima stinsa in fericire, adauga un element important, detasarea de toate cele terestre sau celeste: „Ca pe cine am eu in cer afara de Tine? Si afara de Tine, ce am dorit pe pamant?” Proximitatea Creatorului dizolva realitatea, o eclipseaza in fata stralucirii Soarelui Dreptatii, de care multi sarmani oameni nestiutori se distanteaza din nestiinta. Ignoranta se plateste scump, iar costul ei este enorm, incat nimic din cele vi­zibile si palpabile nu il pot acoperi. O afirma psalmistul atins in suflet de Slava Tatalui…

„Ca iata cei ce se departeaza de Tine vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapada de Tine” (Ibid. 26)

Pieirea si nimicirerea nedreptilor, afirmata de David, va fi confirmata de Hristos in pilda saracului Lazar, infometat si dezbracat, ce astepta zadarnic o alinare la poarta bogatului nemilostiv, ce-si petrecea viata in chefuri si lux. Nu il ajuta pe bietul cersetor nici macar cu o farama de paine. Dar dupa o vreme, amandoi mor si se reintalnesc in viata de dincolo; Lazar in sanul lui Avraam, iar bogatul zgarcit in valvataia nestinsa a iadului, de unde incearca sa-i previna pe fratii lui, aflati inca pe pamant, despre ce urmeaza sa patimeasca daca nu vor inceta viata de huzur, departata de Dumnezeu si de invataturile Lui. Patriarhul Avraam ii explica bogatului damnat, acum lipsit de pu­terea avutiilor, ca nu sunt legaturi intre vii si morti, si ca Domnul a randuit o prapastie de netrecut intre Rai si Iad, intre vii si morti. Iar noi, stiind aceste esentiale taine dumnezeiesti, sa luam aminte la alegerea directiei catre care ne indreptam pasii, catre dreptatea si bucuria Domnului, sau spre cele trecatoare ale lumii scufundata in suferintele nedreptatii. Dumne­zeu ne asteapta dreapta decizie catre im­paratie.

Alexandru Mihail Nita