Cu talentu-n buzunar
Stim cu totii, înca de mici, câte calitati ascundem. Caci ni s-a spus, nu o data, cu titlu de citat sau prin parafrazare, cum ca românul are sapte vieti în pieptu-i de arama, ca-i poet ori ca-i frate cu codrul. Va sa zica, înca de la o prima vedere, ne dovedim posesori ai unui arsenal de talente, daruri, calitati. Care ar trebui sa ne potcoveasca, rapid, cu 99 de ocale si sa ne arunce în slava cerului.
Numai ca, în fapt, se cam întâmpla altfel. Iar nu talentele sunt alea care ne joaca feste, ci educatia, caracterul, constiinta.
Ingeniozitatea românilor e bine cunoscuta, nu de azi, de ieri. Fiindca în multe domenii am fost cei dintâi, chiar daca descoperirile ne-au fost suflate de altii (în parte, datorita modului incalificabil în care am ales sa nu ne sprijinim cu toata fiinta compatriotii iesiti din comun). În fine, exista si concetateni constienti pâna peste poate de talentul lor, care nu cer si nici n-au nevoie de ajutorul statului nostru de drept. Ci actioneaza pe cont propriu, punându-si calitatile la bataie într-un stil unic. De uimesc societati care au vazut mult mai multe (sau mai multi) decât noi, la viata lor.
Citeam zilele trecute despre inventivitatea fulminanta a unora dintre semenii nostri care haladuiesc pe meleagurile lui Don Quijotte. Spun bine “haladuiesc”, caci de munca (în cazul lor), nici vorba. De o vreme si ceva, magazinelor pe care le frecventau acesti rromânasi le scadea stocul zi de zi, fara ca teschereaua (magazinelor, bineînteles) sa se umple. Azi asa, mâine asa, etcetera. Da’ paznicii postati la iesire nu auzeau niciun chitcait de senzori, daramite vreun tiuit… Dati fiind termenii problemei, au fost nevoiti sa treaca la perchizitia corporala, mai cu seama a celor surprinsi cu fofârlica, de catre camerele (întetite) de supraveghere. Caci degeaba i-au tot asteptat la iesire, de vreme ce nu erau nicidecum detectati de portile cu senzori. Asadar, revenind la perchezitia corporala întreprinsa, a vazut Madridu’ ce n-a vazut Parisu’. Adicatelea, cetatenii nostri plecasera la cumparaturi pregatiti nevoie mare, precum Scufita Rosie (cu cosul si merindele aferente). Numai ca rromâneii nosti aveau alta logistica (în dotare), si anume îsi captusisera buzunarele si interioarele hainelor cu aluminiu (folie). Ca sa nu fie recunoscuti si strigati pe nume de senzorii de la iesire, ca fiind purtatori de marfa aleasa (si degraba scoasa). Bravos, natie! asta da, talent (la emis idei în premiera)! Asta da, rabdare (la împachetat fiecare cotlon de buzunar si haina)! Care i-au lasat perplecsi pâna si pe occidentalii aia ce vad minuni la tot pasu’. Cu atât mai mult cu cât, prin sus-mentionata tehnica se putea scoate, cu succes, marfa neplatita de aproape doua mii de euro per vizita (la market).
Dintr-o cu totul alta perspectiva a fost privit talentul de hot al altui compatriot. Transferat în scopul executarii unei pedepse cu închisoarea (pentru golire de conturi prin hackereala, cu spargere de soft de mare societate) în patria lui Dante, concetateanul nostru s-a gândit (si bine a facut!) ca n-ar trebui sa-si iroseasca talentul. Asa ca, de acolo din penitenciarul insular, a cerut sa dea admitere la facultatea de informatica. Primul mare punct rosu l-au primit autoritatile, pentru ca i-au acordat permisiunea, fara probleme. Punându-si mintea la contributie, tânarul nostru a reusit sa-i mire pe italieni, caci a rezolvat testul cu brio si în timp record. Fapt pentru care, nu numai ca a fost admis la respectiva facultate, dar si alte institutii de învatamânt superior s-au grabit sa-i faca oferte care mai de care mai avantajoase. Desigur ca (al doilea punct rosu!) autoritatile i-au adus la cunostinta cum ca-i îngaduie sa urmeze cursurile universitare, statutul sau de detinut devenind, astfel, unul subsidiar. Dincolo de fapta reprobabila comisa de tânarul nostru (nu ma refer neaparat la spargerea softu-ului, ci la golirea contului), ma întreb, cum, fir-ar sa fie (!), nicio persoana cu care omul asta a intrat în
coÂntact (profesori, autoritati, etc.) nu i-a dibuit talentul? Desi nu demult a parasit bancile scolii.
Din pacate, explicatia de baza-i una. Aia ca nu ne doare, nu ne intereseaza, ni se rupe. Mai exact, nu-i doare, nu-i intereseaza, li se rupe. Si ma refer la organele ce-ar trebui nu numai sa astepte, ci chiar sa vâneze astfel de talente. Pentru a le propulsa. Spre binele lor si-al nostru. Ah, ce cuvinte mari! Daca ma gândesc, observ ca aici baiatul ala n-ar fi avut nicio sansa. Ori poate una de-a se înfunda ca informatician într-o institutie bugetara sau de cercetare, cu un salariu nepomenit. Caci de vreme ce toti din jurul sau au avut ochi, dar n-au vazut, au avut urechi, dar n-au auzit, las’ sa le faca el italienilor saltul calitativ în domeniu. Iar noi sa mai asteptam vreo generatie-doua ca, poate, se mai ivesc talente cu iz de geniu. Sau poate ca le avem chiar acum sub nas. Da’ nu ne doare nici în cot!
Andreea CIUCA
