24 ianuarie 1859, Cuza, domnul Unirii

Colonelul Alexandru Ioan Cuza a ramas în istoria românilor ca fiind domnitorul Unirii, pentru ca personalitatea sa si Unirea din ianuarie 1859 sunt inseparabile. În activitatea pe care a desfasurat-o a fost sprijinit de o serie de patrioti si revolutionari pentru care interesele natiunii române au fost mai presus de interesele personale. Cu totii – inclusiv Cuza – au vazut în domnia sa o perioada de tranzitie pâna la aducerea printului strain, aceasta fiind dealtfel una din prevederile rezolutiei Adunarilor Ad-hoc din 1857.

Istoria a retinut marile înfaptuiri din timpul domniei sale: desavârsirea Unirii de la 1859, primele reforme (secularizarea averilor mânastiresti, Legea rurala, Legea Instructiunii publice, organizarea justitiei, a armatei, etc.), dar si desfasurarea unei activitati diplomatice intense pentru acceptarea schimbarilor aduse Conventiei de la Paris de catre Marile Puteri europene. Din pacate însa, în a doua parte a domniei sale, omul politic Cuza a facut si unele greseli pe care istoria, asa cum era si firesc le-a retinut. I-a îndepartat pe unii colaboratori integri si activi – cum a fost spre exemplu Kogalniceanu – si s-a înconjurat de un grup de profitori ce faceau trafic de influenta si se îmbogateau. În fruntea acestui grup s-au aflat Cezar Librecht, belgian de origine, directorul general al postelor si telegrafului, Nicolae Docan si Grigore Cozadini, veri primari ai domnitorului, M. Marghiloman, prefectul politiei Capitalei, Al. Cantacuzino, ministrul de Finante si fratele lui Vasile Alecsandri. Toti acestia au creat o stare de nemutumire generala grabind constituirea unei coalitii îndreptate împotriva lui Cuza.

La greselile de mai sus s-a mai adaugat si viata aventuroasa pe care o ducea Cuza. A ajuns la un moment dat sa întretina legaturi cu frumoasa Maria Obrenovici, vaduva printului Efrem, din familia domnitoare a Serbiei. Din legatura sa cu frumoasa vaduva, românca de origine, fiica a marelui proprietar Costin Catargiu, au rezultat doi copii: Alexandru si Dimitrie. Cei doi copii au fost adoptati cu acordul sotiei sale, doamna Elena, în anul 1865. Ei au murit însa foarte tineri. La scurt timp dupa moartea lui Cuza la Heidelberg, în 1873 – care fusese obligat de “monstruoasa coalitie” sa abdice si sa plece în exil în 1866 – a murit în 1889 Dimitrie, iar un an mai târziu si Alexandru. Doamna Elena Cuza a supravietuit pâna la venerabila vârsta de 83 de ani, încetând din viata în aprilie 1909, dar având parte de funeralii nationale organizate de regele Carol I. Poate ca cel mai plastic si sugestiv a rezumat scurta domnie a lui Cuza, prietenul si fostul sau colaborator, fostul Prim ministru, Mihail Koganiceanu care, la înmormântarea fostului domnitor Cuza, la Ruginoasa, spunea: “Nu greselile lui l-au rasturnat, ci faptele lui cele mari. Ele sunt nepieritoare…Si cât tara aceasta va avea o istorie cea mai frumoasa pagina va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”.

Nicolae BALINT

nicolae_balint@yahoo.com