TREPTELE RAIULUI, ÎNTELEPCIUNEA DE A LE URCA

Pe-un picior de plai, / Pe-o gura de Rai…

Intentia acestui motto ce se repeta la începutul fiecarei trepte este aceea de a aminti cititorilor credinta românilor de la poalele Carpatilor, ca meleagurile noastre sunt un “plai la poarta de Rai”. Frumusetea mereu schimbatoare de la albul zapezilor la albul mugurilor în floare spre aromele fructelor din miez de vara si la covorul auriu al frunzelor zburate de vântul ce se racoreste dinspre ploile tomnatice, acest maret tablou dumnezeiesc l-a cuprins si poetul în slove de neuitat: “De treci codrii de arama, de departe vezi albind // si-auzi mândra glasuire a padurii de argint. // Acolo lânga izvoare iarba pare de omat // Flori albastre tremur ude în vazduhul tamâiet”… Minunate sunt lucrarile Domnului în ograda lumii pe care o iubeste atât de mult încât L-a trimis chiar pe Fiul Sau aici, la noi, cu parinteasca chemare: ACASA, la cerurile vesniciei unde ne asteapta.

De ce unii urca Treptele Raiului, iar altii cad în prapastia suferintelor?

În ultimele “Trepte” gazduite de Ziarul de Sibiu au fost relatate datele cele mai semnificative din tulburata viata a regelui Carol al II-lea si cea jertfelnica a sorei lui, Principesei Ileana, devenita Monahia Alexandra catre jumatatea vietii sale. Care sa fi fost cauza ca din aceeasi famile regala, cei doi sa aiba directii ale vietii atât de diferite, desi au avut aceiasi parinti si aceeasi înalta educatie princiara? S-ar putea spune ca, pâna la un punct, si viata Principesei Ileana a fost una fireasca rangului ei, dar a existat un moment esential al schimbarii, când a divortat de sotul ei Arhiducele Anton de Habsburg, apoi dupa ce a asigurat educatia celor sase copii, s-a despartit de familie si de lume, “si-a luat crucea si L-a urmat pe Hristos” pe calea monahala. Cauza? Desigur chemarea îngerilor vazuti în copilarie, despre care am scris în articolul trecut, chemare la care a raspuns dupa ce si-a împlinit datoriile de mama si de printesa, cu râvna si demnitate, având permanent în minte ultima datorie, mai presus de cele lumesti: aflarea si dobândirea vietii vesnice a sufletului în Împaratia Lui Hristos. Acest gând stralucea în mintea si sufletul ei cu frumusetile de negrait din care gustase în copilarie, dupa cum a marturisit în cartea sa “Sfintii Îngeri”.

Gândul transpus în fapta

Principesa Ileana, ajunsa la maturitate deplina dupa grele perioade de încercare, expulzata cu familia din România, apoi gonita din Austria, a avut un moment de bucurie când fiica ei cea mare s-a maritat, bucurie spulberata într-o grea durere când tinerii abia casatoriti au pierit împreuna cu toti pasagerii unui avion prabusit. Tragedia aceasta a fost perceputa de mama îndurerata, asa cum avea sa afirme peste ani, ca un semn dumnezeiesc si îndemn de a transforma în fapta intentia de a se calugari. “În inima mea întotdeauna am dorit sa devin calugarita” i-a marturisit PS Ierarh Dr. Irineu Pop-Bistriteanul, dar treburile au facut-o sa amâne mereu pasul hotarâtor. Aceasta ispita a amânarii repetate a actiunilor ce hranesc si întaresc fiinta sufleteasca a omului este bine cunoscuta de fiecare din noi, stim bine ce trebuie facut, suntem buni teoreticieni, dar foarte slabi si lenesi în decizii înfaptuite. De ce? Ne lipsesc acele trasaturi majore ce sunt mult slabite de globalismul de consum axat pe alte coordonate decât acelea care întaresc fiinta sufleteasca, vindeca si ridica fiinta trupeasca. Fara analiza slabiciunilor si îndreptarea lor riscam sa fim blocati pe Trepte, chiar daca suntem convinsi în constiinta noastra ca trebuie sa o facem. Cum? Cu grija de a avea…

Întelepciunea crestineasca

Aceasta întelepciune este judecata si chibzuinta crestinului de a se purta astfel în viata, încât sa nu supere prin fapta sau cuvânt pe Dumnezeu sau pe semenii sai. Ea este virtutea calauzirii cinstite si pricepute a vietii si de aceea în Sfânta Scriptura se vorbeste adesea despre ea, începând cu definitia lui David din Psalmul 110: “Începutul întelepciunii este frica de Dumnezeu”, nu în sensul comun al cuvântului “frica”, ci în acela al temerii ca prin pacate ne îndepartam de Domnul si putem pierde darurile Sale si sansa de a redobândi Raiul. Astfel de daruri a primit Solomon, caruia “Domnul i-a dat pricepere si foarte multa întelepciune si marinimie” cum este scris în a Cartea a treia a Regilor. Dar abia cu întruparea Fiului Lui Dumnezeu omenirea a primit adevarata întelepciune, cea adusa de Hristos ca o întregire a celei din Vechiul Testament.

Nebunia întelepciunii

lumii acesteia (1 Co, 1, 20)

Pentru ca afirma limpede Sfântul Apostol Pavel în prima Epistola catre Corinteni despre bunatatile spirituale si morale aduse de Hristos pe pamânt: “Pierde-voi întelepciunea înteleptilor si desteptaciunea celor destepti o voi lepada” (1 Co. 1, 19) si continua a se întreba retoric: “Unde este înteleptul? Unde este carturarul?” pentru a arata ratacirile acestora: “Oare n’a aratat Dumnezeu drept nebuna întelepciunea lumii acesteia?” Iata ce afirmatie grava pe care o sustine cu un argument zdrobitor: “Ca de vreme ce prin întelepciune lumea nu L-a cunoscut pe Dumnezeu întru’ntelepciunea Lui Dumnezeu, atunci pe cei ce cred a binevoit Dumnezeu sa-i mântuiasca prin nebunia propovaduirii”. Iata cât de clara este slabiciunea asa-zisei întelepciuni lumesti, incapabila atunci, ca si acum, de a ajunge la cunostinta Adevarului Dumnezeiesc ce se deschide omului care Îl cauta cu smerita rabdare si credinta în acel unic Adevar ce Îi va fi daruit treptat, pe masura efortului personal de purificare care îi va deschide si îi va largi capacitatea de perceptie, de primire a Întelepciunii Lui Dumnezeu, Lumina nesfârsita ce se revarsa din Izvorul Creatiei. Observam ca Sfântul Pavel vorbeste de “nebunia propovaduirii”, sintagma surprinzatoare ce fusese explicata mai devreme: “cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (Ibid. 1, 18) Mai mult decât acestea se distinge o ampla si temeinica legatura între credinciosi si Creator: “Din El dar sunteti voi întru Hristos Iisus, Cel Ce de la Dumnezeu S’a facut pentru noi întelepciune, dreptate si sfintire si rascumparare” (Ibid. 1, 30)

“Fiti întelepti ca serpii si blânzi ca porumbeii” (Matei 10, 16)

Sfatul acesta ne-a fost dat chiar de Hristos Dumnezeu prin Evanghelia redactata de Matei, tâlcuit apoi de Sfântul Pavel astfel: “Umblati cu întelepciune fata de cei ce sunt în afara (de Biserica), rascumparând vremea. Cuvântul vostru sa fie totdeauna placut, dres cu sare, ca sa stiti cum sa raspundeti fiecaruia”. Asadar, crestinul întelept se fereste de rau, lucreaza si traieste dupa adevar si dreptate si se îngrijeste de mântuirea sufletului, asa cum ne spune si Sfântul Antonie cel Mare: “Omul cu judecata, luând aminte la sine, cumpaneste cele ce i se cuvin si îi sunt de folos. Acela cugeta care lucruri sunt folositoare pentru sufletul lui si care nu. Asa se fereste el de cele nepotrivite, care i-ar vatama sufletul si l-ar desparti de nemurire” (Filocalia, vol 1). Primejdia de a pierde sansa nemuririi întru Hristos a fost în atentia permanenta a sfintilor ajunsi la întelepciunea de a se concentra cu toata fiinta si tot sufletul la scopul esential si ultim al vietii omului pe pamânt, redobândirea cetateniei in Împaratia Cerurilor.

Întelepciunea

la cumpana mileniilor

Acum este vremea noastra, a celor nascuti la cumpana mileniilor, sa cautam si sa câstigam întelepciunea Lui Hristos de a împlini cu daruire si bucurie învataturile Sale dumnezeiesti în urcusul “Treptelor Raiului”, pentru ca nu sunt putine si nimeni nu le stie numarul, dar fiecare din noi trebuie sa fie pe Scara lui Iacob. De aceea vom reveni saptamâna viitoare la “Treptele Decalogului”.

Alexandru Mihail NITA