Maria Pistanila, 40 de ani petrecuti la catedra

Maria Pistanila s-a nascut în comuna Tulghes, pe atunci aflata în raionul Ceahlau, regiunea Bacau, azi judetul Harghita, motiv pentru care nu se simte nici moldoveanca nici secuianca. Maria este una dintre cele sapte fete din cei noua copii ai unui simplu padurar si a unei casnice. A început cariera de dascal în 1966 în Voievodeni-Mures si a slujit la catedra 40 de ani si azi declara ca nu se simte nici obosita nici plictisita. Pentru a afla care sunt gândurile, bucuriile si regretele unui dascal din generatia veche am provocat la dialog o Doamna care a format multe generatii, de oameni cu O mare.

Reporter: Care este cea mai mare greseala pe care pe care ati facut-o în tinerete?

Maria Pistanila: În tinerete nu-mi amintesc sa fi facut o greseala care sa îmi schimbe structura, poate faptul ca am plecat din sat fara sa îmi avertizez parintii ca plec la examenul de admitere la facultate, stiind ca mama se opunea categoric, continuarii studiilor dupa terminarea celor obligatorii de 4-7 clase. Acum realizez ca aceasta greseala de comportament fata de parinti s-a transformat într-un avantaj de care ma bucur.

Rep.: Daca ar trebui sa va descrieti în trei fraze cum ati face-o?

M.P.: Sunt un berbec ceea ce nu înseamna ca sunt o… oaie. Înca mai sunt interesata de meseria mea de profesor-educator si de soarta scolii. Sunt o alturista extravertita dura si impulsiva la exterior si o “Ciorana” în forumul meu interior, deosebit de contradictorie si contoversata, greu de suportat uneori.

Rep.: Care este cea mai mare satisfactie pe care v-a adus-o profesia?

M.P.: Atât omul cât si profesorul din mine am avut parte de foarte multe satisfactii. Daca ar fi sa numesc pe cea mai mare din ultima luna as spune telefonul de la Adina Rusu, o fosta eleva, primit de ziua mea chiar daca se afla pe undeva prin America si a terminat de ceva vreme scoala. La aceasta se adauga frecvent fraza rostita de multi fosti elevi cu care ma întâlnesc: “stiti doamna profesoara ca ceea ce am învatat de la dumneavoastra m-a ajutat mult în cariera de aceea am trecut pe partea dumneavoastra de strada, pentru a va multumi”. Nici o mie de diplome de merit nu ar putea înlocui aceasta satisfactie.

Rep.: Care credeti ca este cheia succesului?

M.P.: Ce n-as da sa posed cheia succesului în meseria mea si mai ales în rolul de bunica. Succesul pe care se spune ca l-am avut în cariera mea de dascal s-a chemat: munca responsabila, respect pentru fiecare copil în parte har si chemare, efort autoimpus si autodozat, sacrificarea familiei în favoarea scolii si ajutor de la Dumnezeu. Am daruit copiilor de la scoala timp, rabdare, dragoste, atentie, diminuând portia propriilor copii.

Rep.: Cum sunt tinerii din ziua de azi în comparatie cu cei de altadata?

M.P.: Ei sunt aceiasi cu cei din vremea mea cel putin ca vârsta biologica, doar ca ei încep mai repede atât experientele legate de viata de familie cât si cele legate de copii de scoala, viata sexuala si au un acces mai mare la informatie. Ei s-au nascut cu facilitaile si riscurile vietii moderne sub nas. Democratia, tehnologia si libertatea îsi iau din plin tributul de la tinerii de azi. Sincer nu-i invidiez pe tinerii din ziua de azi si pentru ca îmi plac asa cum sunt, pot sa le spun doar ca am încredere în ceea ce au bun în ei si ca ceea ce au dobândit de la parinti, dascali, de la societate sau de la locul lor de nastere nu va disparea atâta timp cât toate acestea se vor suprapune calitatilor proprii fiecaruia si cât vor slujii unor cauze nobile.

Rep.: Pe cine apreciati din Reghin cel mai mult?

M.P.: Eu mi-am ridicat odata tot Reghinul în cap facând astfel de aprecieri sau criticând încoace si-n colo când lucram în presa. Asa ca azi nu mai risc sa îmi exprim cinstit parerea depre unul sau despre altul din conorasenii mei. Voi raspunde prin a va spune ca apreciez omul care nu fura, nu “da cu ciocul”, nu înseala si care reuseste sa nu îl invidieze pe cel care a ajuns în vârful piramidei prin munca cinstita. Daca cunoasteti vreo persoana cu asemenea calitati în Reghin va rog sa-i numiti pe fiecare cu numele si cu siguranta nu va voi corecta.

Rep.: Când ati plâns ultima data ?

M.P.: Dupa decesul mamei mele am crezut ca nu voi mai avea un motiv serios pentru a plânge. si totusi mai zilele trecute plânsul împletit cu rugaciunea, mi-au adus usurarea în suflet pe care o pierdusem dupa o discutie parinte-copil (si el parinte) legata de cresterea copiilor de azi… De multe ori plânsul vindeca mai mult decât un medicament.

A consemnat Robert MATEI