Delatori si deconspiratori (III)

Trecutul recent este radioactiv. El iradiază nociv prezentul și poate face încă victime, văzute și ne­vă­zute. A-l recupera și îmblânzi (adică a-l înțelege, accepta și de­păși), e ca un joc de puzzle în continuă mișcare. Extraordinară mi se pare, pentru tot arealul european post comunist, această imagine: mii de saci cu dosare de arhivă to­cate mărunt de ofițerii poliției politice est germane, în febra lui 1989 și începutul lui 1990, și abandonate în sediile ocupate atunci de protestatari, la care, într-un efort sisific, cercetătorii arhivelor Stasi încă lucrează tenace pentru re­asam­blarea lor, spre a fi studiate. De curând chiar, a fost creat un soft special care să preia computerizat laboriosul demers recuperator, acest imens joc de puzzle al trecutului. La celălalt pol, avem spațiul românesc postrevoluționar, flagelat de la bun început de incendii aparent absurde (incendierea Bibliotecii Naționale în timpul re­voluției nu a fost doar o monstruozitate gratuită, într-un spectacol terifianto-extatic de lumini și sunet), ori de cele vădit criminale, de ștergere a urmelor compromițătoare ale trecutului pentru a controla din nou prezentul (Berevoieștiul, ori dosarele DIA arse în 23 decembrie 1989, al căror spectru, iată, revine acum). În tot acest peisaj fosforescent, soarta arhivelor securității, trecută din greu prin ritualurile revolu­țio­nare ale focului purificator, și-a găsit lesne adăpost sub poalele pretins virgine ale SRI. De atunci, dosarele securității au putut fi într-o veselie arse, sustrase, plimbate ca pe urs prin mass media, controlate, pieptănate, manipulate, (de) și (re)secretizate. Trecutul recent a de­venit astfel un instrument menit să întrețină rețeaua de complicități politico-economice ale tranziției. Iar dacă încă planează suspi­ciunea că ofițerii acoperiți ai securi­tății vechiului regim, nu vor fi descoperiți, preluați probabil de nouă structură informativă, ca și turnătorii grei, de nădejde, care-și oferă de acum serviciile într-o conspirativitate ceva mai onorabilă, mi­za publică a deconspirărilor a rămas, cum spuneam, cea a cola­bora­torilor securității(,) ca poliție politică. O oglindă dezagreabilă a complicității delatoare. Portrete robot ale informatorilor Cercetătorii din interiorul CNSAS pot da seama despre diversitatea deconcertantă a situațiilor concrete de colaborare cu poliția politică, întâlnită în dosarele Securității. În virtutea experienței în departamentul de investigații al acestei instituții, cercetătoarea Germina Nagâț propunea, într-un articol publicat în volumul „Viața în comunism”, un demers critic asupra legii deconspirării securității și o fină tipologie a informatorului, care să rafineze oarecum taxonomia oficială destul de rigidă. Categoriile clasice de colaboratori ai securității (notoriul „braț înarmat al poporului”, cum suna cinic jar­­gonul vremii), au apărut încă de la înființarea ei în 1948, prin dezvoltarea rețelei informative sub consiliere KGB-istă. Se lucra atât cu informatori necalificați (sau persoane de sprijin cum erau numiți în anii 80), cât și cu informatori calificați (colaboratorii propriu-ziși), cu rezidenți, cu gazde ale caselor conspirative sau ale caselor de întâlnire. În acest lanț de informatori, veriga cea mai importantă erau re­zidenții, un fel de premianți cola­boraționiști, care coordonau rețele de informatori necalificați și țineau legătura colegial cu ofițerii de informații. Recrutați cu pre­că­dere din rândurile membrilor de partid, ai aderau de bună voie, animați de suflul ideologic al patriotismului și recompensați cum se cuvine, în plus bucurându-se și de o conspi­rativitate sporită. Membrii acestei categorii speciale de colaboratori nu figurează în ștatele de plată ale securității și nu au semnat angajament, în așa fel încât urmele scriptice ale activismului lor au rămas extrem de diluate și de bine camuflate și azi. Deși în legea deconspirării sunt enumerate toate aceste categorii, eventualele grade de vinovăție care li s-ar putea asocia nu sunt decelate, „ca și cum miza etică a acestei legi ar putea fi atinsă printr-o tra­tare uniformă a tuturor situațiilor reale”, afirma cercetătoarea CN­SAS. Ar mai trebui știut faptul că, dacă în vremurile de început, brutale și fără scrupule ale securității, informatorii erau recrutați în principal prin șantaj, speculându-se din biografia candidaților elementele compromițătoare (de ordin intim sau politic) și chiar notându-se aceste modalități de recrutare în evidențele operative, în anii 80 mai cu seamă, securitatea devenise ceva mai precaută. Ceea ce conta atunci erau criteriile cantitative, statistica recrutării și mimarea sentimentelor patriotice care ar fi stat la baza angajamentelor. Se crea astfel iluzia omniprezenței și omnipotenței acestei instituții și a unei compli­cități generale cu sistemul represiv. De unde percepția deformată, vehiculat intens și dezonorant după revoluție (probabil o altă intoxicare operată chiar de securitate), cum că 1 din 4 români ar fi fost informator (deși ulterior, datele SRI date publicității consemnau un număr de 400.000 de informatori în evidențele operative ale fostei securități la sfârșitul lui 1989). Marius Oprea, un cruciat al cer­cetării dosarelor securității, constata că după 1965, fiecare ofițer de securitate era preocupat să creeze o rețea de peste 40 de informatori, pentru a-și justifica salariul și pentru a fi premiat, iar în acest proces de multiplicare statistică și scriptică a turnătorilor, o serie de falsuri și de abuzuri puteau interveni în practica și mai ales, în raportarea racolărilor. Astfel că, nu arareori, grade variabile de ficționalizare s-au insinuat în aceste înregistrări (note fictive, informații din burtă, pseudo recrutări). Cu toate acestea, astfel de urme scriptice pot fi astăzi incriminatoare, în timp ce absența unor urme în evidența operativă poate camufla, de fapt, culpabilități încă și mai mari, greu (nu și imposibil, totuși) de deconspirat. Între colaboratorul naiv, ex­plo­atat, cum se spune, în orb, aburit cu sentimente patriotice și cu misiuni de apărare a țării, și categoria grea și aproape perfect conspirată a colaboratorilor de nădejde ai securității, activi probabil și astăzi, a existat o întreagă gamă tipologică și situațională de colaboratori, și o scală încă implicită, necuantificată a răului pe care turnătorii l-au produs cu bună știință semenilor lor. Formularul tip al angajamentului cu securitatea degaja un ton fals ceremonios,ritos, un soi de inițiere într-o societate secretă. Fluturând cuvinte mari precum lupta pentru adevăr, apărarea patriei, onoare etc, retorica de mucava îi putea prinde captivi pe naivii predispuși la auto-înșelare. Când, mai de­vre­me sau mai târziu, puțini dintre temerarii care își permiteau luxul de a fi onești cu ei înșiși până la capăt, realizau absurdul situației în care intraseră semnând pactul cu diavolul, era deja prea târziu ca acesta să nu mai genereze consecințe nefaste. Începeau în unele cazuri zbateri disperate de a eluda acel angajament: fie mimând prostia, fie simulând boli nervoase, fie scriind numai de bine despre cel urmărit, fie bagatelizând și arun­când totul în derizoriu, fie deconspirând intenționat relația cu ofi­țerul, riscând în acest fel să devină la rândul lor urmăriți, ori pur și simplu scriind negru pe alb că sunt incapabili să-și toarne cunoscuții, pentru că se tem de Dumnezeu! Ochiul atent și sensibil al unui cer­cetător poate citi printre rândurile dosarelor fabricate de securitate, urmele vagi ale unor astfel de zbateri. Totuși, acestea sunt cazuri parti­culare. Cei mai mulți dintre delatori nu știm dacă, și nu par să fi avut procese de conștiință, nici atunci, nici acum. Danele și felicșii politichiei românești o demon­strea­ză cu prisosință, deși între ei este o diferență de calibru pe scala vinovățiilor. Până la urmă, toate aceste (de)zbateri (de)conspiratoare se vor o privire amplă, de Janus spre trecut, pentru a încerca să-l înțelegem și să vedem astfel, mai bine, prezentul și viitorul, judecând cu dreaptă măsură delatorii de azi și de ieri.

Sid NEDEEA