Săptămâna ereziei (II)

Unul dintre cele mai acute simptome ale degringoladei spirituale din lumea contemporană este așa-numita “Săptămână mondială de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor”, care se desfășoară anual în perioada 18-25 ianuarie. Inițiat cu scopul de a reuni toate cultele creștine într-o singură Biserică mondială, acest demers, în care a fost angrenată și Biserica Ortodoxă Română, urmărește de fapt deformarea trăirii duhovnicești în Hristos și modelarea tipului de credincios care să întâmpine în cea mai deplină înșelare venirea omului fărădelegii, Antihrist.

Aminteam în numărul anterior că promotorii mișcării ecumenice folosesc un arsenal diversificat de metode prin care încearcă impunerea de concepții total străine de tradiția duhovnicească a Bisericii Ortodoxe. Printre inovațiile teologice și lingvistice introduse în ultimele decenii se numără teoria “ramificațiilor”, a “bisericilor nedepline”, a “harului înjumătățit”, termeni ca “biserica văzută și nevăzută”, “liturghia ecumenică”, “biserici surori” și sintagme precum “ecumenismul crucii”, “ecumenismul spiritual” sau “al inimii”, “ecumenicizarea practică” etc. Acest vocabular bazat pe răstălmăcirea, coruperea, deformarea, minimalizarea sau nivelarea limbajului teologic și a realităților pe care le exprimă dogmele creștine servește drept unealtă pentru realizarea țelului artizanilor ecumenismului – “ca unitatea spirituală și nevăzută a Bisericilor creștine în Mântuitorul să devină o unitate vizibilă”. Practic, ideologia ecumenistă urmărește crearea unei noi credințe supraconfesionale, a unui soi de creștinism edulcorat, în care dogmele și tainele prin care omul devine dumnezeu după har sunt împinse pe un plan secundar, în numele unirii în jurul unei “realități esențiale”, centrate pe idei nobile dar fară conținut practic, cum ar fi devotamentul sufletesc față de Hristos și întrajutorarea frățească.

Teoria ramificațiilor

Ambiguitatea preceptelor ecumeniste a fost evidentă încă de la prima adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB), din 1948, când organizația respectivă, formată astăzi din 340 de grupări protestante, neoprotestante și biserici ortodoxe din peste 100 de țări, s-a autodefinit printr-o formulă sută la sută protestantă: “Aceasta este o asociație frățească a Bisericilor care acceptă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor”. Demn de amintit este faptul că titulatura Consiliului reprezintă un exemplu clasic de manipulare a limbajului teologic, termenul grecesc “oecumenicos” fiind ales tocmai pentru a parazita sensul primar al cuvântului, acela de ecumenicitate, universalitate a Bisericii Ortodoxe. De-a lungul timpului, activitatea CEB a demonstrat o incompatibilitate flagrantă cu adevărurile de credință ortodoxe și învățăturile Sfinților Părinți despre Biserică, reducând-o pe aceasta din urmă la nivelul unei simple instituții sociale, umaniste și pacifiste. Astfel, potrivit viziunii ecleziolo-gice a CEB expuse în “teoria ramificațiilor”, Biserica lui Hristos este trunchiul comun din care se desprind diferite ramuri – ortodocși, catolici, protestanți, anglicani etc. care dețin fiecare în parte har mântuitor și sfințitor. Această concepție nu este departe de eclesiologia Bisericii Catolice (care a înființat în 1965 un grup mixt de lucru cu CEB), potrivit căreia harul își micșorează lucrarea pe măsura depărtării de “sursă”, identificată cu Vaticanul. De altfel, fapt puțin cunoscut, propunerea de organizare a “octavei de rugăciune” între 18 și 25 ianuarie aparține lui Paul Wattson (1863-1940), un preot episcopalian american care a intrat în Biserica Catolică în 1909 și pentru care sco-pul manifestării era reîntoarcerea bisericilor separate la comuniunea cu Roma.

Mlădițele moarte

În ciuda acestor antecedente dubioase, majoritatea bisericilor ortodoxe au decis să se implice în activitatea diverselor foruri ecumenice din dorința de a se mărtu-risi pe sine ca adevărata Biserică a lui Hristos, păstrătoarea deplină a credinței Apostolilor. Bunele intenții nu s-au văzut însă confirmate de realitate: pe de o parte, divergențele teologice dintre ortodoxie și principalele grupări protestante care predomină în CEB s-au adâncit, iar pe de altă parte dialogul cu Vaticanul a dat naștere la puternice tensiuni și confuzii în sânul Bisericii Ortodoxe. Așa s-a ajuns ca unii teologi și irarhi instruiți în universități ecumenice din Apus să-și însușească opinii contrare Simbolului de credință ortodox, conform căruia Biserica este “una, sfântă, sobornicească și apostolică”, un organism divino-uman, trupul mistic al lui Hristos, care nu poate fi împărțit în bucăți, așa cum nici Hristos nu poate fi împărțit. Treptat, mulți dintre credincioșii de rând au ajuns în situația de a vedea în Biserică o simplă instituție omenească și să împărtășească ideologia mișcării ecumenice, care consideră Biserica o entitate a cărei unitate urmează să se statornicească undeva în viitor, prin negocieri și compromisuri dogmatice. O asemenea viziune este în contradicție totală cu învățătura Bisericii Ortodoxe ce proclamă desăvârșirea Bisericii întru Hristos, “Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți” ( Efeseni, 1,23). Potrivit mărturisirii de credință întemeiată pe hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice, pe scrierile canonice ale Bibliei și ale Sfinților Părinți, granițele Bisericii lui Hristos sunt delimitate de două atribute esențiale: credința adevărată și unitatea euharistică a episcopilor, condiții care nu se regăsesc la catolici, protestanți și neoprotestanți. Nici una dintre aceste confesiuni nu continuă să creadă și să trăiască ceea ce a fost crezut “întotdeauna, pretutindeni și de către toți.” E suficient să amintim aici că partea vestică a creștinismului s-a înstrăinat de Biserică prin adoptarea unor erezii ca “Filioque” și “primatul papal”, catolicismul devenind apoi sursa schismei protestante, cu al ei șir nesfârșit de dezbinări și învățături eronate. Deformarea și trunchierea adevărului de credință, fărâmițarea și ciopârțirea lui au avut drept consecință separarea de Hristos, deoarece în calitate de trup al lui Hristos, Biserica deține deplinătatea adevărului și nu a unui adevăr abstract, ci a unui mod de viață care îl mântuiește pe om din moarte și îl face “dumnezeu după har”. Nesocotirea dogmelor i-a despărțit pe catolici, protestanți și neoprotestanți de modul existenței dat de Dumnezeu în biserica Sa, în condiițiile în care dogmele nu sunt niște înțelesuri abstracte, ci exprimă experiența și trăirea Bisericii, hotarele care separă adevărul de minciună, viața de moarte, dreapta credință de erezie. Ca atare, orice deosebire între dogme atrage după sine o diferență între modurile de viață, lepădarea adevărului fiind echivalentă cu lipsirea de harul sfințitor al Duhului Sfânt și imposibilitatea de a deveni mădular al lui Hristos. Cel mai sugestiv exemplu în acest sens este rătăcirea protestanților și neoprotestanților care văd în Euharistie doar un simbol, cu toate că însuși Mântuitorul a avertizat, în Evanghelia după Ioan, că cei care nu mănâncă trupul Fiului Omului și nu beau sângele Lui nu pot avea viața veșnică în ei. Aceiași urmași ai Reformei lui Luther intră sub incidența anatemelor Sinoadelor Ecumenice, care i-au declarat eretici pe cei care nu cinstesc icoanele, sfintele moaște și pe Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu.

În cazul catolicilor, îndepărtarea de Biserică a avut drept consecință pierderea Duhului Sfânt, astfel că, deși cele șapte sacramente au fost menținute, acestea au devenit forme exterioare lipsite de har, incapabile să-i mântuiască și să-i sfințească pe primitorii lor. Prin urmare, potrivit pildei Mântuitorului, “Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă”, catolicismul și celelalte confesiuni desprinse din el sunt asemenea mădularelor rupte dintr-un trup întreg, care nu pot să mai aibă viață în sine și să fie lucrătoare.

Dovada cea mai concludentă în acest sens este descreștinarea actuală a Europei Occidentale, consecința logică a denaturării caracterului teantropic al Bisericii, a mutării punctului de sprijin de pe Hristos Dumnezeu-Omul, pe umerii “infailibilului” papă sau ai individului protestant decretat cu de la sine putere interpret autorizat al Bibliei.

De partea minciunii

Toate aceste realități au fost și sunt trecute cu vederea de o serie de reprezentanți ai bisericilor ortodoxe implicați în mișcarea ecumenică, care refuză să înțeleagă că dialogul cu heterodocșii are sens numai dacă scopul său este de a-i informa despre credința ortodoxă și a-i întoarce la Ortodoxie. În orice alt context, participarea la Consiliul Ecumenic al Bisericilor și dialogurile teologice cu catolicii și protestanții constituie o negare a unicității Bisericii, o egalizare care pune Una, Sfânta, Soborniceasca și Apostoleasca Biserică pe același plan cu ereziile și schismele, o părtășie cu cea mai mare erezie ecleziologică din istoria Bisericii. Din păcate, un rol deloc de neglijat în derapajul lumii ortodoxe către punctele de vedere susținute de ecumenism l-au avut teologi și membri ai conducerii Bisericii Ortodoxe Române, care au relativizat de multe ori moștenirea dogmatică, liturgică și eclezială a ortodoxiei în numele “apropierii frățești” de heterodocși, și în special de catolici. Amănunte despre protagoniștii autohtoni ai acestei orientări, ca și despre perspectivele și țelul ascuns al mișcării ecumenice, în numărul viitor.

Sfântul Ioan Gură de Aur (+ 407)

“Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel și în credința cea adevărată, acel care va schimba chiar cât de puțin în ea, o vatămă pe toată.

Căci dacă, pe de o parte, dogma este răstălmăcită, și înger de ar fi, să nu-l credeți. Nimic nu folosește viața virtuoasă, dacă credința nu este sănătoasă.”

-Canonul 15 al Sinodului al Nouălea din Constantinopol(861)

“Cei ce propovădu-iesc public eresul sau îl învață în Biserici, să fie îndepărtați de comuniunea cu cre-dincioșii și afurisiți, ca unii ce fac schismă și sfărâmă unitatea Bisericii.”

Ioan BUTIURCÄ‚