Revolutia culturala din China

Specialistii în istoria comunismului afirma ca în China, numarul victimelor comunismului se ridica la 65.000.000 de oameni. Pe lânga aceasta cifra, cei aproape un milion de morti citati de majoritatea autorilor cu referire la ravagiile “Marii Revolutii culturale proletare” ar putea parea niste date aproape modeste. Cu toate acestea, “revolutia culturala” a socat întreaga lume mai mult decât oricare episod al istoriei contemporane a Chinei.

Revolutia culturala din China persista în amintirea oamenilor pentru radicalismul extrem al discursului sau si al unora dintre manifestarile sale, dar si pentru ca s-a desfasurat în orase, concentrându-se asupra mediului politic si intelectual, si aceasta în era televiziunii careia i-a putut oferi imaginile unor ceremonii politice bine orchestrate si pline de o fervoare emotionanta. În fine, spre deosebire de miscarile precedente ale comunismului chinezesc (reforma agrara sau Marele Salt), Revolutia culturala a început sa fie condamnata în China aproape de îndata ce s-a încheiat. Denuntarea faradelegilor savârsite de Garzile Rosii a devenit ceva de bon ton, mai cu seama cea îndreptata împotriva vechilor cadre si a vechilor conducatori comunisti – si cu mult mai putin insistase asupra masacrelor comise în faza urmatoare de întoarcere la “ordine”.

Revolutia culturala a ramas o miscare partiala, închistata în zonele urbane si hegemonica doar în rândurile tineretului scolarizat. Chestiunea prealabila a reprezentat-o luarea puterii în “suprastructura” intelectuala si artistica si cucerirea puterii statului. Revolutia culturala a reprezentat primul semn de impas al unui comunism chinezesc care a început sa piarda din energia revolutionara. Autorii Cartii negre a comunismului afirma ca “Represiunile, teroarea si crimele sunt departe de a epuiza sensul fenomenului, de altfel extrem de multiform în functie de momente si locuri.”

“Dusmanul de clasa”

Aspectele represive ale Revolutiei culturale pot fi repartizate în trei categorii mari, clar distincte, inclusiv din punct de vedere temporal: violentele împotriva intelectualilor si cadrelor politice (1966-1967), ciocnirile factionale între Garzile Rosii (1967-1968) si brutala reluare a puterii operata de militari (1968).

Declansate la mijlocul luni mai a anului 1966, persecutiile operate de studenti si liceeni ramân un simbol al ansamblului Revolutiei culturale. Cu un plus de sadism si de exaltare juvenila, ele au semanat mult cu cele care au facut victime printre intelectualii anilor ’50, dar au fost mult mai spontane. Ar fi absurd sa se considere ca Mao Zedong si apropiatii acestuia puteau trage sforile si coordona fiecare echipa din Garzile Rosii.

Scenariul faradelegilor Garzilor Rosii a fost la fel de trist dintr-un capat în altul al oraselor si universitatilor Chinei. Milioane de elevi si studenti s-au organizat si au gasit fara dificultate în profesorii lor, în responsabilii lor de la universitate, apoi în autoritatile municipale sau provinciale “monstrii si demonii” care trebuie prigoniti, “genii raufacatoare”, “fantome bovine” sau “spirite de reptile”. Aceste denumiri au dus la “lupta” împotriva intelectualilor si destul de des la moartea acestora.

Profesorii universitatii din Beijing, “dusmanul de clasa”, au fost împopotonati cu pancarte, palarii si uneori cu haine ridicole (mai ales femeile), constrânsi la pozitii grotesti si penibile, cu obrajii mânjiti cu cerneala neagra, obligati sa latre, sa stea în patru labe, scopul fiind acela de a-si pierde demnitatea umana. În alte orase, victimele represiunii au fost obligate sa manânce iarba sau au fost înjugate la plug si constrânse sa are sub amenintarea biciului. Culmea monstruozitatii a fost atinsa atunci când câtiva directori de liceu au fost asasinati, dupa care au fost mâncati de calaii lor!

Pielea si parul capitalismului

Antiintelectualismul a fost o traditie mai veche în Partidul Comunist Chinez si Garzile Rosii tot repetau un citat din Mao: “Clasa capitalista este pielea; intelectualii sunt firele de par care cresc pe piele. Când pielea moare, nu mai exista par.” Oficialii nu puteau pronunta cuvântul “intelectual” fara sa-i asocieze cuvântul “împutit”.

La începutul Revolutiei culturale, elevii si studentii s-au trezit dotati cu un mic compendiu al lui Mao despre învatamânt, în care Conducatorul condamna stiinta profesorilor “incapabili sa distinga binele de rau” si care, “cu cât învata mai mult, cu atât devin mai stupizi”. Mao recomanda scurtarea perioadelor de studii si renuntarea la selectia prin examene, pentru universitatile trebuiau sa formeze oameni “rosii” nu experti si trebuiau sa fie deschise cu prioritate celor “rosii” prin nastere.

La 26 iulie 1966, toate unitatile de învatamânt superior sau secundar au fost închise pe o perioada nelimitata. Pentru cele cincizeci de milioane de elevi si studenti ai acestora masura a fost o încurajare. La 16 noiembrie 1966, a fost autorizata formarea Garzilor Rosii în uzine si, la 15 decembrie, în sate, ceea ce a reprezentat o extindere decisiva a miscarii.

Dintre intelectuali, au murit în timpul represiunii 142.000 de profesori, 53.000 de tehnicieni si oameni de stiinta, 500 de profesori de medicina, 2.600 de scriitori si artisti, unii dintre ei fiind ucisi, altii obligati sa se sinucida. Chiar si un ministru al Minelor a fost batut mortal de Garzile Rosii, iar trei sau patru milioane de cadre ale partidului au fost încarcerate. Responsabilul din Tianjin al partidului a fost ucis dupa ce a fost torturat, iar primarul Shanghaiului a fost prins de prins de cârligul macaralei unei masini de depanat tramvaie si apoi batut.

Pentru multi, usurinta cu care tinerii puteau sa atace în acea perioada chiar responsabili înalti ai partidului nu a avut o alta explicatie decât aceea ca Mao era de partea “revolutionarilor”. Lipsite de ocupatie, având garantia unei totale impunitati, chiar daca omoara (crimele au fost considerate mereu “accidente”), încurajate fara oprire de mediile oficiale de la Centru, Garzile Rosii creau impresia ca nimeni nu le poate rezista.

Revenirea

la “normalitate”

În ianuarie 1967, a început sa se puna problema puterii. Peste tot au fost rasturnate usor municipalitatile si comitetele de partid. Problema nu mai era de a critica, ci de a guverna. Tensiunile dintre grupurile rivale de rebeli, între studenti si muncitori, între muncitorii permanenti si cei nepermanenti au dus la ciocniri dure instantanee cuprinzând orase întregi, iar ele au loc curând cu arme de foc si nu doar cu centiroane sau chiar cu pumnale ca pâna atunci.

Conducatorii maoisti s-au speriat: productia industriala a scazut cu 40%, nu mai exista administratie si anumite grupuri nu mai puteau fi controlate. China ducea o lipsa cumplita de cadre competente, ceea ce a dus la necesitatea ca vechile cadre sa fie reintegrate. Uzinele trebuiau redeschise, iar unitatile de învatamânt nu puteau ramâne închise la infinit.

Mao a promovat o noua structura a puterii, Comitetele Revolutionare si a împins Garzile Rosii catre iesirea de la putere (sau, mai degraba, catre salile de clasa), facând uz, atunci când situatia a cerut-o de celalalt brat înarmat al lui: armata. În cea de a doua jumatate a anului 1968 este marcata de o reluare generalizata a puterii de catre armata, de dizolvarea Garzilor Rosii, de expedierea a milioane de “tineri instruiti” (între 12 si 20) în cele mai izolate sate ale Chinei.

Armata s-a dovedit cruda cu Garzile Rosii: 100.000 de morti doar în Guangxi, 40.000 în Guangdong, 30.000 în Yunnan, anul 1968 fiind cel al marilor masacre, anul în care statul chinez si-a reluat monopolul asupra violentei legitime si nu a ezitat sa faca uz de ea.

Esecul manifest al Revolutiei culturale a ajuns sa-i distanteze de regim pe cei mai multi dintre oraseni si în special pe cei tineri, care s-au simtit cu atât mai tradati, cu cât avusesera sperante mai mari. Refuzul lor frecvent de a se ruraliza a dus la nasterea unei paturi sovaielnice de citadini traind într-o semiclandestinitate. Cinismul, criminalitatea, retragerea în sine progreseaza pretutindeni. Chinezii erau extenuati, dezgustati si tematori, dar, în subteran, si-a croit drum o trezire a societatii civile.

“Nu-i treaba noastra…”

“Nu ne putem conforma practicilor obisnuite; nu putem respecta codul penal. Daca veti aresta oameni care au batut alti oameni, veti proceda gresit… Garzile Rosii care ucid trebuie pedepsite? Parerea mea este ca daca sunt omorâti oameni, ei bine, sunt omorâti; nu-i treaba noastra… Nu aprob faptul ca masele ucid, dar daca masele urasc oamenii rai într-atât încât n-avem cum sa le mai oprim, atunci sa nu insistam… Politia populara trebuie sa fie de partea Garzilor Rosii, sa li se alature, sa simpatizeze cu ele si sa le furnizeze informatii…” – fragment dintr-o declaratie a lui Xie Fuzhi, ministrul Securitatii, în fata unui auditoriu alcatuit din cadre ale politiei.

Întâlnirea lui Mao cu o generatie

Istoricii contemporani sustin ca Revolutia culturala reprezinta rodul întâlnirii dintre un om si o generatie. Omul este, desigur, Mao. Generatia care a reprezentat pentru liderul comunist un brat armat a fost reprezentata de tineri care aveau între paisprezece si douazeci de ani, niste instrumente cu atât mai entuziaste, cu cât au împartasit deopotriva un fanatism doctrinar si o mare frustrare. Cei mai tineri au fost întotdeauna cei mai violenti, cei mai încrâncenati sa-si umileasca victimele. Erau tineri dresati sa se comporte ca niste “mici roboti rosii” si erau gata sa moara pentru Mao.

Studentilor si liceenilor li s-au alaturat numerosi lucratori industriali. Erau cadre tinere care au întrezarit ocazia nesperata a unei cariere rapide, responsabili sanctionati odinioara pentru un oarecare motiv si dornici sa se razbune, oportunisti mereu gata sa faca ce fac oamenii momentului si sa-i tradeze la prima ocazie. Aceasta coalitie heteroclita de nemultumiti plini de ura si înarmati cu dorinta de reusita sociala, au luat cu asalt toate puterile – în scoala, în uzina, în birouri.

Tortionarii: badarani, cruzi, nulitati absolute

“Vreo patruzeci-cincizeci de profesori au fost însirati pe câteva rânduri pe terenul de sport, cu obrajii mânjiti cu cerneala neagra. Purtau agatate de gât panouri cu inscriptii insultatoare. Fiecare panouri era marcat cu o cruce rosie, ceea ce le dadea profesorilor aparenta unor prizonieri condamnati la moarte, asteptând sa fie executati. Toti aveau pe cap bonete cu urechi de magar, pe care erau scrise epitete jignitoare, iar pe spate le erau agatate maturi murdare, cârpe de praf si pantofi.

În jurul gâtului li se agatasera galeti pline cu pietre. Galeata directorului era atât de grea, încât firul metalic îi patrunsese adânc în piele. Obligati sa faca mai multe tururi de teren, au cazut în genunchi si l-au implorat pe Mao Zedong sa le ierte “crimele”. Au urmat loviturile si torturile. Profesorii au fost siliti sa manânce materii fecale si insecte, au fost supusi unor socuri electrice si obligati sa îngenuncheze pe sticla sparta.

Primii care au pus mâna pe bastoane si au început sa tortureze au fost brutele scolii: copii de cadre de partid si ofiteri de armata. Badarani si cruzi, erau obisnuiti sa profite de influenta parintilor. Nulitati absolute în clasa, le purtau pica profesorilor.

Unul dintre profesori, în vârsta de peste saizeci de ani si suferind de hipertensiune, a fost expus mai multe ore soarelui canicular, fortat sa defileze, batut cu pumnii si cu bastoane de bambus. A lesinat de câteva ori, dar a fost reanimat de fiecare data, aruncându-i-se apa rece pe fata. Tortura a durat sase ore. Doctorul care a examinat cadavrul a fost obligat sa treaca în certificatul de deces: “Moarte cauzata de un atac subit de hipertensiune.”

Ioan BOTIS