De vorba cu Maica Siluana (LX)

Ziarul de Mures a inaugurat o rubrica de dialog cu Maica Siluana, stareta la manastirea Jitianu si coordonator al Centrului de Formare si Consiliere “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” din Craiova. Gratie unei experiente de viata deosebite, Maica Siluana desfasoara o bogata activitate duhovniceasca, cu un impact puternic mai ales în rândul tinerilor. Prin intermediul paginilor Ziarului, Maica raspunde întrebarilor cititorilor, trimise pe adresa http://www.sfintii-arhangheli.ro/maica-siluana-va-raspunde.php

Maicuta, eu nu v-am mai scris de multa vreme. Am preferat sa citesc raspunsurile pentru ceilalti frati ai nostri si în plus, am fost plecata… Unde? Am fost, cu marea îngaduinta si dragoste a Bunului nostru Dumnezeu, la Ierusalim, la Sfântul Mormânt, când a coborât Sfânta Lumina. As avea multe de povestit. Începând de la ce am simtit înainte sa ajung acolo, apoi ce am simtit când am ajuns si nu în ultimul rând ce am simtit când a coborât Sfânta Lumina, ce am simtit când am vazut ce “minuni minunate” a facut Bunul Dumnezeu cu mine… Ei, sunt multe de povestit si acum nu am nici starea necesara si nici timpul sa povestesc tot.

Vreau doar sa le spun tuturor: Dragii mei, eu am fost Toma necredinciosul, nu am putut sa cred în aceasta minune pâna nu am vazut cu ochisorii mei, pâna nu am trecut Eu mâna MEA prin foc sa ma conving ca nu arde etc… Ei si… DUMNEZEU exista, iubitilor si ne iubeste atât de mult încât ne arata aceste lucruri de nedescris în cuvinte drept ultima dovada a existentei Sale.

Iubiti-L din toata inima si din tot sufletelul vostru, iar daca aveti o îndoiala, cât de mica, rugati-va din tot sufletul Bunului Dumnezeu sa va ajute sa ajungeti si voi la Ierusalim si acolo… “bag mâna în foc” ca o sa va dispara orice îndoiala! Eu asa am facut si… nici nu m-am ars, iar pe deasupra m-am si convins.

Cu toata dragostea,

Cristina

Ma bucur mult pentru tine si îti multumesc mult! Bucuria ta a ajuns pâna la mine si parca o ating! Voi pune cu bucurie mesajul tau pe Site ca aceasta bucurie sa mearga mai departe. si te voi astepta mereu cu drag si cu deosebit interes pentru a simti si cum lucreaza aceasta bucurie în viata ta de zi cu zi si în micile si marile ei dureri!

Cu dragoste,

M.Siluana

De ce e atât de greu sa fim verticali? De ce, în ciuda tuturor învataturilor primite, a notiunilor însusite, trebuie sa cadem si uneori devine foarte greu sa te ridici? De ce atunci când faci bine si primesti raul e greu sa accepti, desi tu cunosti ca Hristos a patit la fel si El este modelul? Nu sunt la vârsta de ce-urilor, dar cred ca sunt ca un prunc din punct de vedere al maturitatii spirituale. La cea mai mica încercare cad, iar de ridicat… nu se poate pune problema.

Bianca

Draga mea Bianca,

Da, bine spui ca pruncii întreaba “de ce?”… Numai ca ce le este lor specific este uimirea curata, uimirea fara judecata cuibarita în aceasta întrebare. Noi o punem cu alt ton, cu alta intentie. Noi îi acuzam pe cei care fac posibil ceea ce noua ni se pare inadmisibil. Si când nu gasim pe cineva din apropiere pe care sa-l putem arata cu degetul întrebând “de ce?”, ne ridicam gândul acuzator la Dumnezeu! El trebuie sa fie vinovat! Acest fel de a privi este cu adevarat un refuz de a ne maturiza! De ce nu vrem sa ne maturizam emotional si spiritual? Pentru ca nu ne place sa fim responsabili. Pentru ca am dori sa ne bucuram de Libertate, fara sora ei Responsabilitatea! Iata de ce cred eu ca ne este greu sa fim verticali: nu vrem sa renuntam la placerea de a ne “suge degetul mare care, scos din gura, s-ar îndrepta catre pieptul meu aratându-mi ceea ce nu vreau sa vad la mine… Scotând degetul mare din gura si privindu-l cu atentie si uimire curata, voi vedea ca el îmi arata directia în care sunt chemata: “Sus sa avem inimile!” Având apoi curajul sa nu introduc în locul lui nici unul din “înlocuitorii” oferiti de societatea de consum: guma de mestecat, tigara, alcool, dulciuri, drog etc., voi descoperi ca am gura libera ca sa strig: “Vino, Doamne!”. Si voi învata de la El tot ce tânjeste sa stie inima mea ca sa poata simti dulceata de a fi pe verticala, pe verticala numita “cruce” si voi descoperi în propria-mi fiinta adevarul ca “prin Cruce a venit Bucurie la toata lumea”!

Curaj, Bianca! Sa cresti mare!

Cu dragoste,

M. Siluana

Sper sa nu va supar sau deranjez cu întrebarea mea, dar am vazut si pe mine si pe alte fete din preajma mea si vreau sa înteleg de ce se întâmpla lucrurile asa. De ce suntem uneori atrasi de durere, de ce vrem sa ne simtim corpurile ranite? Si de ce fetele, unele, ramân în relatii cu partenerii care le umilesc? Vreau sa aflu, ca sa pot întelege, sa pot constientiza.

M.

Draga M,

Atractia fata de durere si rabdarea umilintelor pot fi suferinte cauzate de abuzuri grave sau de rani sufletesti nevindecate si nemângâiate de mila Domnului. Stii, om iubit, orice rana a sufletului, ca si cele ale trupului, daca nu sunt îngrijite si vindecate, se infecteaza si devin si mai dureroase si chiar ne pot provoca moartea. Pentru a ne vindeca nu este suficient sa întelegem si sa constientizam, ci e nevoie sa ne vindecam, sa alungam prin vindecarea pe care numai Domnul ne-o poate darui, duhurile rautatii care ne chinuie din ranile îngropate în adâncurile sufletului rupt de Dumnezeu! De aceea, te rog, draga mea M, sa participi la seminarul nostru on-line “Sa ne vindecam iertând!” Vei întelege multe si îti va fi de folos!

Te astept cu drag si respect,

M Siluana

As avea o singura întrebare: oare Dumnezeu cât ne mai poate îndura?

Valentina

Ei, om drag, Dumnezeu Se întreaba: oare iubitii mei oameni mai pot îndura atâta suferinta? Oare, ce sa mai fac pentru a-i trezi din cosmar? Si ne iubeste, om drag! E iubirea aceea nebuna de care vorbesc sfintii!

Cu drag,

M. Siluana

De la Sfântul Macarie cel Mare

“Apropiindu-se cineva de Domnul, se cuvine mai înainte de toate sa se sileasca catre bine, chiar daca inima sa nu vrea acest lucru, si sa astepte totdeauna cu neclintita credinta mila Lui; sa se sileasca a iubi, chiar de nu are dragoste; sa se sileasca a fi blând chiar de nu are blândete; sa se sileasca a fi milostiv si a avea inima milostiva; sa se sileasca a fi dispretuit, iar când este dispretuit, sa îndure cu îndelunga-rabdare…; sa se sileasca spre rugaciune, chiar de este lipsit de rugaciunea duhovniceasca. Deci vazând Dumnezeu pe unul ca acesta ca asa se lupta si cu sila, împotriva voii inimii sale, vine catre Domnul, îi da lui adevarata rugaciune a Duhului, îi da lui adevarata dragoste, blândetea, milosârdiile îndurarilor si adevarata bunatate – într-un cuvânt, îl umple de roadele Duhului.”