Epistole de la Muntele Athos
Trustul GAZETA a lansat o punte de legătură între credincioșii din țară și monahii români de la Muntele Athos. Paginile ziarului găzduiesc, săptămânal, materiale realizate de părintele Alexandru, de la chilia “Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, aflată în zona Colciu. Condiția omului, nostalgia Edenului sau experierea plinătății vieții dumnezeiești sunt doar câteva din temele epistolelor lirice la care ne invită să medităm unul dintre căutătorii contemporani ai luminii neînserate.
Scăparea focului
“Scăpare Te-ai făcut nouă
în neam și-n neam”
Demult, venit-a Împăratul din înalt
Să cerceteze zidirea din tărâmul celălalt.
La Avraam sosit-a Domnul Întreit,
Cu brațe largi stejarul Mamvri L-a umbrit.
Cu bucate alese Avraam L-a ospătat,
Despre Isaac, fiu ce se va naște a aflat.
El va fi fost la bătrânețe dar de mare preț,
Jertfă sublimată Cerescului Drumeț.
Auzise Domnul la cer cumplitele păcate,
Urcate-n lacrimi de durerea din cetate.
Cei din Sodoma cuprinși de viciul carnal,
Se bălăceau în clisă slujindu-i lui Baal.
Zadarnic așteptase Domnul pocăință,
Vreun păcătos să reînvie la ființă;
Dar hăul voluptății pe toți îi înghițise,
Cu totul întinați, conștiința le-mpietrise.
Cu voia lor răsplata faptelor cereau
Precum crengile uscate flacăra hrăneau,
Ca Sodoma să piară și totuși să rămână
Pată pe conștiința lumii legată de țărână
Jarul depravării mocnea sub putregai
Furcile gheenei surpau robii ca pe-un pai.
Lot singur păstrase în credință sufletul curat
Oaspeții din ceruri pe el doar, vrednic l-au aflat.
“Degrabă ia-ți femeia și copiii, de-aici departe să fugiți,
Locul acesta va să piară pentru păcatele celor smintiți”.
Ingerul încă zis-a: Luați aminte, în urmă să nu priviți,
Orice ar fi, nu vă-ntoarceți, altminteri o să împietriți”.
În zori, o boare de lumină întunericul din drum l-a dezlipit,
Lot, femeia lui și fiicele fugit-au tainic din orașul adormit.
Când la Șoar ajuns-au, vulcanii cerului au revărsat potop de foc,
Ars a fost păcatul, cu apă moartă l-au îngropat pe loc.
2
Femeia lui Lot, sărmana, șoapta ispitei a ascultat,
Vrut-a să vadă prăpădul vâlvătăii, s-a-ntors și s-a uitat.
Pe dat’ a-ncremenit în stâncă, răsucită pe vecie,
Ca pildă rea a neascultării mereu să fie.
Precum zis-a Domnul peste veacuri, mai apoi :
“Cine-Mi urmează își ia crucea; de caută-napoi,
Nu-i demn să urce-n cereasca-mpărăție”.
Smeriți să fim, cu ochii tot la cer spre marea bogăție.
Din Bunătatea Ta Stăpâne Te-ai pogorât atunci
Să îndrepți zidirea Ta pierdută de porunci,
Și la Avraam alesul Tău anume Te-ai oprit
Să-ți afle voia ce aduce al întinatei lumi sfârșit.
Dar omenirea refuză s-asculte vrerea Ta,
Voiește mai degrabă-ndemnul firii, șoapta,
Ce abate dimpotrivă calea scării către cer,
Și-o pierde-n cel mai de jos negru ungher.
Mulțime de dezastre au mai lovit pământul
Dar Avraam nu a mai fost să-ți afle gândul
De curățire a petelor ce-ți întinau zidirea,
Cu jertfa lacrimei ce ocolea pieirea.
Dar Doamne, pe ai Tăi întotdeauna i-ai ferit
Chiar dacă uneori în fericiri au suferit,
Grijă avut-ai de Iov, de Noe, Lot și de Adam,
Scăpare Te-ai făcut nouă în neam și-n neam.
Când veacul vechi se va stinge-n flăcări
Și geana zilei infinite va răsări în zări,
Milă să ai de turma-ți mică, Hristoase-al tuturor,
Întinde-ți Mâna, Doamne, ridică-ne pe nor.
Pendula duce de-a dreapta, de-a stânga
Vremea ce vine, vremea care plânge,
Cu grebla zilei, snop de ore strânge,
Sufletele duse, roadele și pârga.
Semănată demult fapta cea bună
Din soare, cer și aurul din grâu,
Belșugul cel dintâi, cu lapte pârâu,
Edenul timpuriu, a Raiului arvună.
Negrija Evei pierdut-a veșnicia
Și-n timpul măcinat de zile a căzut,
Trupu-i îmbrăcat în moarte l-a pierdut,
Străin și slab a prins-o nimicnicia.
Rotitu-s-a și-a vremilor cădere
Dinspre înalturi, în genuni s-au prăbușit.
Gonit din Rai, afară omul a pășit,
Luând cu el nimic decât a lui durere.
Vâltoarea clipelor ce-aleargă întruna,
Gonite de prezentul ce încă n-a sosit,
Împinge pumnul de țărână obosit
În groapa cerului unde l-a dus minciuna.
Cosmica clepsidră revarsă timpul,
Deșertăciuni mâncate de nisip,
Păcate de care n-a scăpat Oedip,
Nălucile gemene cu vidul.
În larga revărsare a colbului de rele
Ucideri și jafuri se zăresc
Războaie și distrugeri se-nmulțesc,
Trufii se prăbușesc și voci rebele.
Arar câte-o sclipire de argint se vede,
E-o lumânare aprinsă-n cimitir
Târzie plată dusă la al vămii bir
Când vreun arap spre-un suflet se repede.
2
Când fir de aur aprinde-o dulce rază
Ce negura funinginei din jur o-ndoaie,
Și crusta de păcate o înmoaie,
Un înger vine și-n sipet îl așează.
Boaba mică de lumină scânteiază
Bineplăcuta faptă ziditoare,
Roua pocăinței ce nu doare,
Iar sufletul îl spală și-nviază.
Alt fulg de aur din nisip se-alege
Din rugăciune, post și dărnicie,
Un biet posmag din sărăcie,
Ce darul însutit și-l va culege.
Iată vine-o floare ce străluce
Ca pulberea de soare când se lasă
Spre oglinda mării de mătasă,
E iubirea de Hristos Cel Dulce.
Impăratul Slavei, Meșter Faur,
Cerne roada-cestui veac
Arde uscăciunea din copac
Din timpu-lumii alege picurii de aur
Crescuți din lacrima tezaur
Al inimii cu Taine încrustate
Înălțată în Cereștile Palate
La veșnica cunună, cea de laur.



