Cimitirul din grădină

Nu sunt povești cu stafii, nici cu vârcolaci l Ci o tradiție dusă prin generații cu sfințenie l Locuitorii zonelor muntoase, de sute de ani, își țin morții aproape, înmormântându-i în grădina casei l Este un act pornit din spirit practic, din dragoste față de cei plecați sau doar o imitație l Deși depopularea anumitor zone a dus în uitare unele din aceste morminte, în marea lor majoritate “cimitirele familiale” sunt mai îngrijite decât multe morminte din cimitirele obișnuite l Morții, oriunde le-ar fi groapa, zac toți în pământ sfințit l Întrebarea e cine pe cine veghează, cui îi e frică și cine deține adevărul asupra acestor morminte.

Nu este vorba de nimic macabru, de nici o descoperire șocantă, așa cum am fi tentați să credem. Este pur și simplu un obicei de înmormântare, practicat în toate zonele muntoase ale țării. De câte ori, în drumețiile noastre nu am văzut câte o cruce de mormânt ițindu-se de după un gard? Sau morminte îngrijite, cu flori proaspete, răsărind parcă din grădina caselor? Și de fiecare dată ne-am întrebat cum poate cineva să locuiască cu “mortul în ogradă”. “Frica de morți o au numai cei săraci cu duhul. Sunt morții noștri, moșii și strămoșii noștri, îngropați în bătătura pe care au lucrat-o. Acuma o privesc de jos în sus, și îi rândul nostru să desțelenim pământul. Da’ la munte avem puțin pământ bun de lucrat și un loc pentru cimitir, așa cum trebuie, nu prea este. Și nici să duci mortul cale de mulți km nu se poate. Mai ales iarna prin nămeți, doamne bate-mă. De aia s-o făcut un obicei al locului. Fiecare mort stă cu familia lui. Vine popa îl îngroapă și noi îngrijim de datină, cu pomeană, cu pomenire… tăt, tăt. Îi ținem lângă noi să avem grijă să nu iasă de acolo. Hă, hă, hă… na da te-ai spăriet?”. Cam asta a fost descrierea obiceiului de înmormântare, pe care ni l-a făcut Matei Lircă, un sătean din Răstolița, ocupat cu săpatul grădinuței de lângă casă, în spatele căreia tronau două monumente funerare. L-am crezut și nu prea, pentru că privirile lui “șoade”, îl indicau drept un om dispus spre glumă. Așa că am mers mai departe, sperând că vom afla răspunsul la întrebarea firească “de ce”.

Aici zac oseminte

Și așa am ajuns în satul Andreneasa. Locul unde întrebările aveau să găsească un răspuns, ne-a ieșit singur în cale. Printre locuințele cochete ale localității, ultima casă bătrânească ne chema înspre ea. Proptită pe marginea șanțului, cu un colț coșcovit întors înspre drumul național, îmbrăcată în veșnica ținută albastră, cu ochiurile geamurilor mici și mioape, casa de lut susținută parcă de stâlpii târnațului, sigur avea să ne deslușească tainele mormintelor. Ne-am făcut că nu vedem clădirile cu etaj din spatele ei și am bătut la ușa casei. “Este obiceiul locului de a ne înmormânta rudele, nu în curtea casei ci în grădină. Și noi avem cimitirul familiei peste drum, în grădină. Haideți să îl vedeți”, ne-a spus gazda amabilă, Floarea Mogilă.

Firul poveștii a început să se depene. Ca peste tor în lumea asta și comuna Răstolița are un cimitir mare și frumos. Dar din cauza distanței mari, rudele preferă să își îngroape morții aproape de casă, acolo unde pot să “îi vadă” ori de câte ori vor. Rude, vecini sau prieteni își îngroapă morții în același loc de sute de ani. Nimeni niciodată nu le-a spus că ar fi ilegal, preotul vine la fiecare sărbătoare a morților, deci locul este sfințit. “Astea sunt mormintele familiei mele. Aici zace soțul meu, aici verișori, aici sunt părinții mei și aici socrul. Iar acesta este mormântul fiicei vecinilor care a murit brusc, foarte tânără. Deși părinții ei au mormântul în cimitirul mare din sat, au vrut să o aibă lângă ei. Au vorbit cu noi și am fost de acord să o înmormânteze “acasă”, ne-a spus Floarea. Fiecare mormânt din minicimitirul din grădină, este îngrijit, plin de flori proaspete. Este modul în care familia Floarei înțelege să îi respecte pe cei plecați. Nu există teamă, doar respect. Și acest respect față de strămoși și l-a demonstrat un alt localnic, Dumitru Movilă “de pe coastă”. Om gospodar și cu frică de Dumnezeu, după știința lui și după posibilități, a marcat cu inscripții noi, toate mormintele din cimitirul familiei, loc în care zac și osemnite de pe la 1800. “A avut o sarcină dificilă, mai ales că multe din morminte nu mai aveau nici o inscripție vizibilă. Dar știind cine unde este înmormântat, a pus totul cap la cap, și acum fiecare mort, are din nou cruce cu nume pe ea. Ce altă pomenire și dovadă de credință ne mai trebuie? Aceste sate mici, de fapt cătune, au început să se depopuleze și ca o consecință sunt locuri unde mormintele au rămas neîngrijite. Este exact ca în orice alt cimitir. Dispariția familiei se observă prin intrarea în uitare a mormintelor”, ne-a spus Ioan Lirca Moldovan, preotul paroh al comunei Răstolița.

Tradiție practică

Dacă de sute de ani oamenii au socotit că cel mai bine e să își îngroape morții în grădină, iar preoții locului au fost de acord cu ei. Deși asta au însemnat drumuri și muncă în plus. Și așa s-a născut tradiția. “Atunci când moare cineva, ca preot trebuie să îndeplinesc slujba de pomană la “cina mortului. Iar în ziua următoare este înmormântarea, de obicei în cimitirul de familie. Mai sunt însă enoriași care au mormântul în cimitirul mare din centrul de comună. În aceste cazuri, sicriul cu decedatul se transportă cu căruța sau cu furgonul, iar alaiul, format din preot, prapori, bărbații și femeile bisericii care cântă “Doamne Miluiește” și din cei veniți la înmormântare, parcurgem drumul care de cinci km pe jos. La această distanță pe care o parcurgem în mai mult de o oră citim 12 evanghelii. Dar aceste cazuri sunt rare. În rest, tradițiile credinței ortodoxe de cinstire a morților, sunt duse la îndeplinire la fiecare asemenea mic cimitir. Doar în Andreneasa sunt cinci”, ne-a spus preotul Ioan Lirca Moldovan. Zilele de cinstire a morților se sărbătoresc în șapte noiembrie în ajun de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril și de florii. Și preotul locului merge anual la fiecare mormânt din comună, la fiecare sărbătoare, pentru a-i pomeni pe toți cei ce nu mai sunt. Pentru că așa cum cei în viață își amintesc de cei trecuți în alte lumi, așa li se va întoarce și lor veșnica pomenire.

Pe malul Mureșului, între flori, cresc morminte. În ultimii 200 de ani, localnicii au ales să fie îngropați în pământul moștenit din moși strămoși, pământ deja sfințit de sudoarea generațiilor trecute. Nimeni nu mai știe cum și când, de la dorința primului înhumat în grădină s-a ajuns la o adevărată tradiție. Cei de acum respectă obiceiurile lăsate moștenire de bunici și au grijă să onoreze memoria strămoșilor. Unii au spus că prin grija manifestată față de morții familiei își netezesc de fapt calea spre tărâmul celălalt. Alții au spus că veghează ca cei duși să rămână acolo. Alții nu o spun, dar cred că de fapt din fundul grădinii, atunci când soarele strălucește, și la lumina lunii, și atunci când plouă sau ninge, cei duși ne veghează ei pe noi. Adevărul l-am aflat stând pe prispa micii căsuțe albastre. “Rădăcinile” ei de pământ au trimis o boare de șoapte: moartea este doar o trecere. Așa că de ce să te desparți de locul în care ai deschis ochii? Îi închizi tot acolo. Așa e tradiția locului.

Eugenia KISS