Rușinea neputinței
Uite, domnule, cã le-am rezolvat și pe astea. Dacã nu intervine ceva, mâine, în Raportul de țarã, primim notã de trecere la materiile Justiție și Libertate de exprimare. Europa o sã ne mângâie pe creștet și o sã ne spunã, diplomatã ca întotdeauna, cã da, am fãcut progrese, dar cã nu trebuie sã ne culcãm pe o ureche, pentru cã numai de noi ține cât de repede și bine parcurgem lungul drum care ne desparte de ea.
Dacã magistrații și ziariștii se descurcã, una din categoriile pentru care Europa este încã departe sunt handicapații. Care, în peisajul nostru, și nu pentru cã nu ar exista, lipsesc aproape cu desãvârșire. În Occident îi vezi mai peste tot: în autobuz, prin magazinele cu haine de ultimã modã, în baruri sau prin muzee. Dacã la început te frapeazã imaginea asta și te întrebi de unde or fi ieșit toți, ulterior îți dai seama cã tocmai aici era buba! Cu mic cu mare, cu picioare sau fãrã, ies de peste tot. Fãrã jenã sau rușine, nici din partea lor, nici a altora. La noi, handicapații – în strãinãtate nici mãcar nu le mai este fricã de apelativul ãsta, fiindcã oricum nu mai are altã conotație decât aceea de om (da, om!) cu o oarecare problemã fizicã sau neuronalã iremediabilã – pur și simplu nu ies. Nu vor sau nu sunt lãsați sã iasã. Din cauza rușinii, a lor sau a rudelor, de a fi observat pe stradã cu un ochi nemilos sau, dimpotrivã, prea milos. Amândouã, situații deopotrivã de jenante. Din cauza autobuzelor care, chiar dacã sunt prevãzute cu locuri speciale, ocupate de babe obosite din principiu, nu au rampe la intrare pentru urcarea scaunelor rulante. Din cauza rampelor de prin instituții, care sunt atât de abrupte încât, chiar sãnãtos fiind, cu greu le urci fãrã o frânghie de alpinism. Din cauza toaletelor speciale, care sunt încã o rara avis.
Nu pot sã uit, de asemenea, când într-o vizitã la Asociația Nevãzãtorilor și Surzilor, aceștia mi-au spus cu reproș fațã de autoritãți, cã ei, persoane cu handicap auditiv, beneficiazã de gratuitate la telefon. De parcã ar fi putut sã aibã îndelungi șuete telefonice. Cam asta au înțeles guvernanții din protecția socialã a persoanelor cu handicap.
Nu vreau sã îmi amintesc cã pânã acum ceva vreme, în spitalele neuropsihiatrice, inclusiv din județ, se mai practica legarea de pat a bolnavilor ca asigurare de stat degeaba a asistenților. Nu degeaba, anul trecut, spitalul din Târnãveni a fost menționat într-un raport foarte dur al Amnesty International cã drepturile persoanelor internate acolo nu sunt respectate, cã “nebunii” trãiesc în condiții umilitoare, fãrã putința de a avea mãcar acces la o toaletã decentã.
Iar anul acesta, Transparency International s-a alãturat vocii critice a Amnesty.
Din punctul ãsta de vedere, progresele noastre cãtre o stare de normalitate sunt mai handicapate decât acei semeni ai noștri „mai puțin norocoși”.
Și mã gândesc atunci cã poate ar fi cazul sã înceapã și la noi sistemul sã-i mângâie pe creștet pe handicapații dosiți prin azile sau case pãrintești. Totul e sã o facã în stradã. Mai ales cã în bugetele de preaderare sunt prevãzute milioane de euro pe care, dacã nu-i folosim, dovedindu-ne handicapați pânã și-n acest lucru, va trebui sã-i returnãm.
P.S. Între timp, statul are grijã sã le meargã bine unui alt tip de handicapați, cei care circulã în Maybach.
de Relu Tatar
