Învățământ de calitate
Ministrul Mircea Miclea a atras, ca efecte perverse imediate ale mandatului său, o droaie de acuze, de la aceea de consumator de droguri, priap galeș, alcoolic, plagiator și tip cu moralitate îndoielnică, după revelațiile produse în recentul lui roman epistolar.
Beneficiarul unor tandre întâlniri cu muzele, recent i-a venit ideea, strălucită, trebuie să admit, să verifice calitatea învățământului din România. Diagnosticul de învățământ falimentar, de o calitate mediocră la toate nivelele, anacronic la nivel universitar, cu specializări ce n-au echivalent pe piața muncii, cu un număr de locuri scoase la admitere mai mare decât acela al absolvenților de licee, nu avea nevoie de postul de ministru pentru a fi pus.
Că sunt mulți elevi ce ies din școala generală fără a ști să scrie și citească, că deja în clasele gimnaziale există elevi mai preocupați să-și consacre în scenarii pornografice bruma de libidou, că un procent crescând de liceeni se droghează nu mai e noutate pentru nimeni. Și pentru tot mai puțini subiect de îngrijorare. Că o mare parte dintre studenți nu merg la cursuri, nici la seminarii, nu citesc bibliografie de specialitate, dar nici altceva, nu-și fac singuri referatele, tezele de licență sau masterat, ci le iau fie de la prieteni, fie de pe internet, fie le cumpără de la cunoscuți, iarăși este lucru știut. Mulți dintre ei nu sunt decât paraziți de lux, sponsorizați de niște părinți naivi, utopici ori excentrici, își consumă anii de studenție prin cluburi, interneturi, jucându-se pe calculator sau pur și simplu nefăcând nimic, dedați trândăvelii, seduși de frivolitatea unei vieți lipsite de griji și responsabilități. Cu toate astea își trec anii, își iau examenele, trec licența cu brio și, mai ales dacă procentul majoritar e deținut de studenții cu plată, toată lumea e fericită, că de-aia bagă bani în facultate să se vadă cu o diplomă. Chiar dacă după absolvire n-au ce face cu ea, decât eventual s-o înrămeze și să o atârne pe perete ca să aibă părinții motiv de laudă când le vin musafiri.
Nici profesorii nu sunt cu mult mai breji, în mare majoritate. Absența de la ore, lipsa de chef, deturnarea orei de predare în schimb de opinii, bârfe, informații private, colaterale, nivelul jalnic al comunicării cu elevii, alcoolismul, violența și retardul științific se găsesc aproape în toate școlile. Sunt mari profesori universitari, ce-au prins curentul favorabil postrevoluționar și și-au asigurat gradele didactice superioare fără nici un criteriu științific, care decid acum în catedre, facultăți, universități sau pe la comisii de specialitate și care încă țin aceleași cursuri, cu aceeași bibliografie, chiar cu clișeele marxiste din anii ’70, care nu mai citesc nimic cu deceniile, compilează din bibliografii străine sau pur și simplu parafrazează cărțile unor autorități. O majoritate desuetă de panglicari ai subculturii, amatori de clișee și inși cu creierul îmbâcsit de truisme, locuri comune sau prejudecăți constituie elita noastră universitară, sau cel puțin oamenii cu putere de decizie. Ei fac programele analitice, scot posturi la concurs, își aleg sateliții pe criterii de simpatie și obediență, conduc doctorate și adesea iau cadouri, mită, atenții, fie în obiecte de valoare, fie direct în natură, pentru că sunt foarte multe aspirante la o carieră, fie în nenumărate sticle de whisky. Să-i vezi pe marii profesori la banchetele de absolvire sau la chefurile postdoctorale cu fețele pâlpâind sub dogoarea spirturilor, încinși în polemici futile, poticnindu-se stângaci în sârbe improvizate, pupându-se cu plescăituri zgomotoase la despărțirea de secularii lor prieteni, care participă de regulă în găști la atare evenimente, e între cele mai ilustrative exemple de conduită universitară românească. O lume nostimă și fericită, am putea spune. Așa și este, numai că astfel nu se produce nici învățământ și nici cultură. Majoritatea sunt cazuri știute, circulă folcloric, pot fi indicate cu degetul, însă așa a funcționat sistemul mereu și nimeni nu-i dispus să facă efortul de-a schimba ceva. Totul merge ca uns.
E foarte bine că Miclea vrea să înființeze comisii de evaluare a calității învățământului, să facă un top al instituțiilor pe criterii de calitate a pregătirii, a condițiilor de învățare, a aplicabilității curiculei. Însă nu cred în corectitudinea evaluatorilor, care vor fi tot oameni din sistem, cu prejudecățile lor, simpatiile și antipatiile lor. Iar astfel de topuri n-ar face decât să devină forme indirecte de manipulare, de programare a interesului elevilor către școli care în acel top, de relevanță orientativă, ar ocupa locuri fruntașe. În plus, ar fi o ocazie nemaipomenită de-a scăpa de facultățile proaspăt înființate, care prin profilurile lor nu beneficiază încă de cadre foarte specializate pentru simplul motiv că înainte de revoluție nu se preda așa ceva. De asemenea, școlile de la țară și din comunele cu elevi puțini și cadre semi-calificate ar risca să se desființeze.
Ministrul însuși, și o mare parte a colegilor de generație, au fugit după revoluție de la școlile slabe pe unde i-a repartizat regimul. În ritmul acesta ar putea rămâne needucați majoritatea copiilor de la țară, ceea ce ar calamita pur și simplu civilizația noastră rurală. Pentru a ridica nivelul de predare, calitatea științifică a învățământului, pe lângă motivarea salarială, ar trebui să schimbe peste jumătate din actualii dascăli. Ceea ce e imposibil, și poate chiar inutil. Dar, evident, el ca ministru are obligația să-și facă iluzii și să susțină strategii reformatoare.
Vali MUREȘAN
