Povești de adormit adulții

Pentru că orice poveste care se respectă debutează cu o binecunoscută formulă, aceeași dintotdeauna, vom spune și noi: “A fost odată ca niciodată…”.

A fost odată un coșuleț cu legi, frumos garnisite, după rețeta de la bunica din Europa. Ei, care bunica?! Aceea cu ochelari panoramici, care tot potrivește busola de la vest la est și, uneori, invers. Aceea la masa căreia ne tot dorim să stăm, în rând cu alți nepoți.

E drept că pentru coacerea acestor legi, multă vreme a trecut. La noi, ca la noi. Ba cuptorul era în pană de combustibil, ba drojdia era expirată, ba făina avea neghina cât aluna, ba gospodina era nostalgică și transpirată.

În sfârșit, a venit vremea să le vedem pe tavă. Dar, așa cum se cade, în scenă vor intra mai întâi degustătorii (sau devoratorii?). Omuleții aceia din pădurea mare, care au la ei pâinea, dar și cuțitul. Ascuțit, în funcție de necesitățile personale. Să luăm partea bună a poveștii și să presupunem că omuleții s-au comportat domnește (orice poveste are partea ei de fantastic…) Și au lăsat coșulețul să treacă prin fața lor cu bunătățile în el.

Problemele încep de abia după ce coșulețul este depus la loc sigur în pădure. În stare de folosință. Lupul, furios nevoie mare, este deja pregătit. Decât să-și piardă tronul, mai bine dă foc pădurii.

Scoate foiță cu foiță din plăcinta de lege, le citește și le interpretează după lungul nasului lui. Iar dacă, totuși, ceva nu-i reușește pe de-a-ntregul, cheamă lighioanele subordonate și le repartizează sarcini deloc onorante. Dar promițătoare…

Și pentru că orice poveste neilustrată (cu poze colorate sau cu realitatea fadă) rămâne doar o poveste, hai să trecem la lucruri concrete. Scrie în lege că tot cetățeanul și toată instituția de la noi (ca de oriunde în lume) trebuie să respecte dispozițiile instanței de judecată? Scrie! Scrie că aceia care nu se conformează suportă sancțiuni? Scrie! Ei, bine că scrie! Și ce-i cu asta? Că doar de scris, și noi putem scrie multe. N-o să ne impresioneze vreo două texte de lege, pe noi, care am văzut atâtea filme horror și thriller-uri!

Zis și făcut. Așadar, ne-am trezit în fața celei dintâi instanțe a țării cu PNA-ul zicând, uite-așa și nimic mai mult, că-i în imposibilitate de a aduce omul care să apese butonul roșu și să zică “play”. Parcă i s-ar fi cerut să zică “Fie lumină!”. (Doamne ferește să aibă asemenea competențe!) Deși instanța le-a făcut adresă clară, exactă, din timp, adică de o lună, destinatarii nu s-au sinchisit. Nici să precizeze numele persoanei desemnate, nici să spună ce jenă avea de nu a venit (deși, singura plauzibilă ar fi fost aceea cu “i s-a umflat degetul”…), nici să prezinte un act în acest sens (orice act prezentat acum ar însemna doar o “acoperire” fără de lege), nici să ne explice cum se face că în toată instituția asta împovărată de lupta anticorupție există un singur om care ar fi putut să utilizeze aparatul în fața instanței. Cert este că, în afară de faza cu “suntem în imposibilitate”, nici procurorul de ședință nu a putut zice nimic mai mult.

Așa că, după cuvenitele măsuri dispuse de instanță, cauza a fost amânată.

Organul a reușit să blocheze pledoaria pe fondul cauzei. Adică terminarea dosarului. Nu ne rămâne decât să sperăm (cu legea în mână) că data viitoare persoana nenominalizată nu va avea nici o durere. Trupească sau mai știi de care?!…

Dar, mai important de atât, este să sperăm că va veni vremea în care nici una dintre instituții, oricare ar fi ea, nu va mai avea puterea (sau tupeul sau obișnuința) de a acționa ca “stat în stat”! Prinde-vom, oare, noi, acele vremi?… Ș-am încălecat pe-o șa și

v-am spus povestea-așa.

de Andreea CIUCA