O fi bătaia ruptă din rai?
Mi-am vărsat și eu lacrima publică de mila Danei Războiu, să nu se spună că-s o brută fără suflet, l-am înjurat în gând pe redutabilul pugilist Ovidiu Brînzan, după care am trecut la cazuri mai grave. Nu mă interesează nici dacă fostul ministru al sănătății se pregătește la domiciliu pentru vreo gală de K1 sau mortal combat, și nici dacă doamna Dana, după un meci conjugal fără arbitri, s-a trezit cu falca umflată și pleoapele învinețite. Până la urmă e o afacere de familie, ca să zic așa, între doi domni respectabili, populari, cocoțați binișor, la nivelul societății românești, în high-class. Dacă nu era așa, nu se mediatiza atât de mult cazul, și nici problema violenței domestice nu se relansa cu atâta obstinație.
Desigur, obrazul fin al vedetei tv merită ceva mai multă considerație, un tratament mai pașnic. Însă chiar dacă Dana Războiu n-ar fi vedetă, ca persoană, ca femeie, ca soție tot ar trebui scutită de impolitețe și agresiuni de orice fel. Statistic vorbind, în societatea românească, violența domestică e mult mai prezentă decât în alte țări din UE, pe care le luăm drept model de civilizație. Cele mai multe cazuri nu sunt cunoscute nici la nivel de anchetă, nici ca subiect de presă. În mediul rural, bătutul nevestei și al copiilor este un hobby larg reprezentat, o distracție predilectă pentru soți, în special la beție. Numai că nevasta nu merge la poliție, eventual se duce demonstrativ două zile la părinți amenințând cu divorțul, după care vine înapoi acasă să-și crească copiii și să întrețină gospodăria. Soțul belicos promite că nu mai pune băutură pe limbă și nu mai ridică mâna asupra soției și copiilor. Iar după o săptămână pașnică problema recidivează.
Cu mici deosebiri stilistice scenariul de mai sus definește relațiile obișnuite în foarte multe familii din România, îndeosebi în clasele de jos, sărace, la periferia societății sau în zonele rău famate. Violența asupra copiilor este încă și mai odioasă decât cea dintre soți, pentru motivul că ei sunt neputincioși, nu se pot apăra singuri, nu au cui se adresa. Controlul părinților asupra lor este exclusiv, iar unii copii cresc cu traume din care nu se mai recuperează niciodată de-a lungul vieții. Poate că o parte a eșecurilor, a nefericii, a rateurilor relaționale, afective, profesionale vin de aici. Violența exterioară lasă sechele de care doar firile extrem de puternice, cu o înzestrare genetică și sufletească solide se mai eliberează. În fiecare zi poți vedea prin orașe copii aruncați în stradă la cerșit, trimiși cu mici obiecte inutile spre vânzare sau brutalizați ziua nămiaza mare de mame isterice ori tați beți. Oamenii nu se bagă, nimeni nu intervine, poliția ca de obicei tocmai se află în altă parte. Ce să mai vorbim de rețele întregi care exploatează copii pentru cerșit, singura lor educație constând în deprinderea dramaturgiei necesare solicitării banului. Ce să mai vorbim de rețelele de pedofili. Compromiși încă de mici, acești copii sunt delicvenții, alienații, ratații siguri ai societății de mâine, pe care pretindem că vrem s-o facem s-arate european.
Nu sunt foarte multe instituții care să lucreze eficient la protecția copiilor de agresiune sau care să controleze violența domestică. Pentru eliberarea de acest nărav ar trebui ca întregul cadru educațional, canalele media, mediile culturale și, nu în ultimul rând, cadrul legislativ să își aducă aportul în mod constant. Chiar și așa, procesul are nevoie de decenii bune, de o schimbare de mentalitate în primul rând și de o nouă etică. Standardul moral și speranța la fericire, de care orice societate e datoare să se îngrijească, depind și de rezolvarea problemei violenței domestice.
de Vianu MURESAN
