Casa cu douã picioare

Hodacul este pentru toți cei care știu de existența lui, un sat aproape mitic, un bastion al libertãții în perioada comunistã, un spațiu în care tradițiile și obiceiurile populare se pãstreazã și la începutul mileniului III. Asta a fost posibil datoritã încãpãțânãrii și mândriei oamenilor de aici. Se spune cã pe vremuri la podul unde începe satul exista o barierã pe care scria “pânã aici cu comunismul ! De aici începe Hodacul…”

Perioada aceea a trecut și acum oamenii își vãd de viața lor, cu zile bune și zile rele, cum le lasã Dumnezeu. În sâmbãta în care, porniți prin județ, am ajuns în Hodac, strada principalã și ulițele erau pline de lume într-o forfotã continuã.

Fãrã aripi e greu

În dupã-amiaza caldã de început de octombrie, bunicul și nepotul stau de vorbã pe podul din fața casei. În mod normal, o asemenea imagine creeazã trecãtorului un sentiment de bine, cã lumea e așa cum trebuie sã fie, așezatã bine în tiparele ei. Dar cei doi, tânãr și bãtrân sunt o apariție dureroasã. Din scaunele cu rotile, în care firavele lor trupuri sunt obligate sã stea, atârnã doar câte un picior. “Mai bine mã omora Dumnezeu decât sã mã lase sã mã chinui. De trei luni mi-au tãiat piciorul, cã am avut o bubã și de la ea a pornit infecția care nu se mai vindeca. Acuma, doctorii spun cã o sã am o pensie de 400.000 de lei. Ce sã fac cu ei? La cine sã merg? Omul sãrac nu are cãutare la nimeni”, ne spune Traian Tinca, plângând în hohote.

Nu credeam cã un bãrbat poate sã plângã așa. La cei 80 de ani ai sãi, viața

l-a imobilizat în scaun de invalid. Și omul, care toatã viața lui a cãlãtorit dintr-o parte în alta a țãrii se revoltã neputincios. Viața lui a fost una plinã de lipsuri. De când se știe este sãrac, pentru cã oricât ar fi muncit, banii nu se adunau nicicum așa cum trebuie. “Am fãcut trei ani de armatã. Am ajuns la 80 de ani și mi-au tãiat piciorul. Nici la azil nu mã pot duce cã nu am pensie. De când m-am însurat cu Elena, am lucrat de primãvara pânã toamna târziu la ferme din toatã țara. De la Constanța la Tulcea, Timișoara, Jimbolia. Când venea toamna nu adunam bani nici cât sã ne luãm un purcel. Așa cã de sãrãcie nu am scãpat. Și anul ãsta nu am câștigat nici doi lei. Ba mai mult, ca sã fac bani pentru medici și tratamente, mi-am vândut și cãluțul”, spune Traian, bãrbatul care atunci când pomenește de calul sãu plânge în hohote.

Într-un colț de curte zace pãrãsitã o cãruțã trainicã. Pânã când era întreg, Traian lucra cu ziua pe la oameni, iar cãrãușia îi asigura hrana zilnicã. Dar atunci, când a vãzut cã nu mai e în stare sã înhame calul, a luat decizia sã îl dea. Iar acum amintirea frumosului trãpaș, prieten credincios, care nu ar fi fãcut un pas dacã Traian nu era în cãruțã, îl macinã. “Opt ani am fost alãturi de calul meu. Acuma, când trece pe drum cu noul stãpân, vrea sã intre în curte la mine. Și când mã vede necheazã și dã din picioare. Mi se rupe inima când îl vãd. Eu nu mai am picioare, la fel nici nepotul meu. Și uite așa suntem douã necazuri la casã. Dacã m-ar lua Dumnezeu, ar fi bine. Sã mã omor nu pot, cã mã doare. Oricum ar fi, când ești în fața morții spui cã nu te duci încã. Omul nu știe ce ajunge în viațã. Cã e tânãr, mare, tare și frumos. Și peste câțiva ani nu mai are picioare. Am devenit filozof la bãtrânețe. Dar necazul m-o învãțat. Suntem sãraci, nici trei pitioci nu avem la casã. Nici mãcar ajutorul social nu îl mai avem, cã ni l-o tãiat”.

Octogenarul își frãmântã a neputințã degetele scheletice. Din bãrbatul puternic și muncitor care era, a rãmas o epavã. Și dacã soarta de om sãrac și-a acceptat-o pânã la urmã, legãtura obligatorie cu scaunul invaliditãții este ceva peste puterea lui de acceptare. Deși recunoaște cã invaliditatea asta i-a înlesnit apropierea de Gabriel. Și acum este, poate, singurul membru al familiei care îl înțelege cu adevãrat.

Nepotul

Gabriel Sãcelean are 7 ani. Nu știe ce înseamnã sã stai pe propriile picioare pentru cã de la naștere are doar piciorul drept. Celãlalt, o anomalie scurtã de câțiva centimetri, îl încurcã atunci când șade. Și pentru cã este obligat sã stea jos aproape tot timpul, disconfortul este maxim. Dar Gabriel a învãțat sã umble. În mâini. Comunicarea cu acest copil este însã imposibilã din cauza emotivitãții excesive și din cauza rușinii. Este sensibil și conștientizeazã acut handicapul de care suferã. Nimeni nu spune cine i-a indus aceastã culpã a handicapului, dar atunci când se referã la el, cei din jur spun simplu, “handicapatul”. Și Gabriel aude toate astea și se închide și mai mult în cochilia lui. Doar bunicul îi spune pe nume, cu înțelegere și dragoste. “Copilul ãsta handicapat, Gabriel, a început școala. Dar numai trei zile l-am dus la școalã, pentru cã mi-e greu sã împing scaunul pânã la școalã. Și mama lui îi slugã prin sat, așa cã nu prea se ocupã de el. Nici sã îl spãl pe mâini nu mã lasã pe mine. Numa pe mama lui o lasã sã se apropie de el. Și cum umblã în mâini, tot timpul îi mâzgos. Hai mã Gabriel, ne arãți cum umbli tu în mâini?”, îl întreabã bunica. Și copilul parcã se afundã și mai mult în cãruciorul lui. Privirea i se însenineazã doar când prietenul lui cel mai bun se apropie și îi șoptește ceva la ureche. Gabriel aprobã și prietenul împinge scaunul într-un loc mai ferit, departe de vorbãria supãrãtoare a adulților. Și îl vedem pe copil cum se deschide și prinde viațã în compania potrivitã.

“Așa vorbește și cu mine. De când tatãl lui ne-a adus scaunele astea de invalizi de la un spital din Timișoara, ajungem mai ușor unul la altul. Ne plimbãm prin curte și prin grãdinã, mai smulgem o buruianã, mai culegem o roșie, din alea puține câte avem, dar facem ceva împreunã. Gabriel îi un copil inteligent, dar îi timid și speriat. Ar fi pãcat sã nu meargã la școalã. Cã am mai vãzut oameni fãrã picioare sau fãrã mâini, care au fãcut lucruri frumoase în viațã. Mã gândesc numai cã sãrãcia, handicapul și timiditatea sã nu fie prea multe și prea greu de dus pentru un singur copil”, ne spune bunicul lui Gabriel.

Imaginea idilicã a bunicului care stã de vorbã cu nepotul în fața porții s-a fãcut țãndãri. Durerea, necazul, problemele vieții de zi cu zi ale omului simplu de la țarã sunt covârșitoare. Iar atunci când necazurile mai sunt însoțite și de probleme de sãnãtate, se întâmplã sã vezi bãrbați plângând. Ori asta este expresia maximã a deznãdejdii. Viața la țarã e grea de dimineața pânã seara și din primãvarã pânã-n iarnã. Rãsãritul soarelui prinde oamenii pe câmp, iar apusul tot acolo îi lasã. Și din toatã aceastã alergãturã continuã nu ies cine știe ce câștiguri. Pentru majoritatea sãtenilor, câmpul, grãdina de lângã case și orãtãniile din curte sunt principala sursã de venit.

Nu puteam pleca fãrã sã mai aruncãm o privire în urmã. Distanța pusã între noi și nenea Traian distorsiona realitatea. Pentru cã l-am vãzut pe Gabriel zâmbitor, alãturi de un bunic protector și încrezãtor.

Eugenia KISS

eugenia@ziaruldemures.ro