Angie, fata de fier

Desemnarea Angelei Merkel la conducerea Germaniei a marcat câteva premiere absolute în istoria acestei țãri: prima femeie cancelar, primul est-german la șefia Germaniei unificate și prima femeie care va conduce teritoriile germane de la Maria Theresa, împãrãteasã habsburgicã din secolul al XVIII-lea. Comparatã adesea cu Margaret Thatcher, doamna de fier a politicii britanice, “Angie”, cum este poreclitã de susținãtorii sãi, a fãcut, în numai 15 ani, pasul de la anonimat la postura de cel mai puternic lider european.

Al treizeci și patrulea cancelar german a vãzut lumina zilei la 17 iulie 1954, în marele oraș portuar Hamburg. La doar câteva sãptãmâni de la naștere, Angela Dorothea Kasner, fiica lui Horst Kastner, pastor luteran, și a lui Herlind Jentzsch, profesoarã, s-a mutat cu întreaga familie în Germania comunistã. Tatãl ei fusese trimis la o parohie din Templin, un orãșel situat la 80 de kilometri nord de Berlin, astfel cã “Angie” a fost nevoitã sã creascã sub regimul apãsãtor al dictaturii de inspirație sovieticã. Dupã terminarea școlii, perioadã în care a fost secretar în organizația tineretului comunist german, Angela a urmat cursurile Universitãții din Leipzig, unde a studiat fizica între 1973 și 1978. În perioada facultãții, tânãra studentã l-a cunoscut pe Ulrich Merkel, care i-a devenit soț în 1977, însã mariajul celor doi a rezistat doar un cincinal. Dupã absolvire, viitorul cancelar german a lucrat la Institutul pentru Fizicã a Chimiei al Academiei de Științe din RDG.

Protejata lui Kohl

Anul 1989 a gãsit-o pe Angela Merkel implicatã în mișcarea democraticã ce a dus ulterior la înlãturarea regimului Honecker. La puțin timp dupã cãderea Zidului Berlinului, ea s-a alãturat Partidului Renașterea Democraticã, în cadrul cãruia s-a fãcut repede remarcatã. Paradoxal, trecutul redegist i-a fost de mare folos. Cei 36 de ani ai vieții petrecuți în spatele Cortinei de Fier, într-o societate în care fiecare încãpere putea conține un informator al STASI, i-au rafinat capacitatea de a-și deghiza gândurile și sentimentele, calitãți absolut esențiale pentru supraviețuirea în lumea durã a politicii. Fiindcã nimeni nu știa pe cine susține sau în ce direcție se îndreaptã, dar în același timp era și foarte competentã, Angela a fost mai mereu consideratã un outsider care nu poate pune nici un pericol. Fructele acestei atitudini n-au întârziat sã aparã. Primele alegeri democratice din RDG, desfãșurate în 1990, au propulsat-o în funcția de purtãtor de cuvânt al guvernului condus de Lothar de Maiziere. Ascensiunea Angelei a continuat fulgerãtor. În urma alegerilor din decembrie 1990, primele desfãșurate dupã reunificarea Germaniei, partidul ei s-a unit cu Uniunea Creștin-Democratã a cancelarului Helmut Kohl, care a luat-o pe Angela Merkel sub aripa sa protectoare. Tânãra politicianã, alintatã de Kohl cu apelativul “das Mädhen” (fata), a preluat postul de ministru pentru femei și tineret, iar patru ani mai târziu a devenit ministru pentru mediul înconjurãtor. Noua funcție i-a oferit mai multã vizibilitate politicã și o platformã pe baza cãreia

sã-și construiascã, încet dar sigur, o carierã politicã solidã.

1998 a fost un an fast pentru Merkel. Dupã ce s-a remãritat cu Joachim Sauer, un profesor de chimie din Berlin, Angela a fost numitã secretar general al Uniunii Creștin-Democrate, care, în frunte cu Helmut Kohl, tocmai fusese înfrântã la alegerile parlamentare. Din noua sa poziție, Merkel a inițiat un reviriment spectaculos al dreptei, creștin-democrații obținând în 1999 victorii în șase din șapte landuri germane. Succesul electoral a permis coaliției UCD-UCS sã punã capãt dominației forțelor de centru stânga în Bundesrat, camera superioarã a Parlamentului.

Îngerul salvator

Când viitorul se profila tot mai roz pentru creștin-democrați, a explodat uriașul scandal de corupție care a decapitat șefia partidului. Artizanul reunificãrii Germaniei, Helmut Kohl, și președintele UCD, Wolfgang Schauble, precum și mulți alți lideri marcanți ai UCD și UCS implicați în operațiuni de finanțare ilegalã a partidului, au fost obligați sã se retragã rușinos, lãsând cârma corabiei dreptei germane în derivã. Degringolada creștin-democraților, care erau pe punctul de a compromite toate valorile pe care le susținuserã decenii la rând – decențã, cinste, moralitate – pãrea de neoprit. Pentru a ieși din nou la luminã, dreapta avea nevoie de un “înger”, de un om politic mai alb decât zãpada, a cãrui complicitate sã poatã fi exclusã din capul locului și asupra cãruia sã nu planeze nici mãcar o umbrã de suspiciune. A fost momentul decisiv în cariera politicã a Angelei Merkel. Chiar dacã nu o înghițeau prea mult, versații lideri creștin-democrați

și-au dat seama cã politiciana venitã din est este singura în mãsurã sã restaureze imaginea șifonatã a dreptei. Simțind de unde bate vântul, Angela l-a criticat pe fostul ei mentor, Helmuth Kohl, și a pledat pentru un nou start al partidului. Poziția ei a fost rãsplãtitã cu postul de președinte al UCD, “Angie” înlocuindu-l pe Schauble la 10 aprilie 2000. Scena politicã germanã înregistra astfel o premierã: pe lângã faptul cã Merkel era prima femeie președinte a unui partid german, alegerea ei a însemnat o noutate absolutã în interiorul UCD. Formațiunea cu vechi rãdãcini catolice, dominatã de bãrbați și având baza de susținere în sudul Germaniei, s-a vãzut nevoitã sã accepte la conducere o femeie, originarã din nordul protestant al țãrii.

Victorie la mustațã

Lipsa ei de popularitate în cadrul UCD, dar mai ales în sânul Uniunii Creștin-Democrate din Bavaria, a fost plãtitã scump la alegerile din 2002. Chiar dacã majoritatea germanilor și-ar fi dorit ca Angela Merkel sã fie contracandidatul cancelarului Gerhard Srchoeder, proaspãtul lider al UCD a fost marginalizat de intrigile liderului CSU, Edmund Stoiber. Acesta a reușit sã obținã nominalizarea dreptei pentru candidatura la postul de cancelar, dar a fost bãtut în final de Schroeder. Înfrângerea lui Stoiber a consolidat poziția Angelei Merkel, care a devenit în 2002 și lidera opoziției conservatoare din Bundestag, camera inferioarã a Parlamentului german.

În iarna lui 2003, ea și-a semnalat public ambițiile politice într-un discurs în care și-a exprimat hotãrârea de a implementa un program radical de reforme în domeniul sãnãtãții și taxelor.

La 30 mai 2005, Angela Merkel a fost nominalizatã de dreapta germanã drept contracandidat al cancelarului Gerhard Schroeder. Deficitul de experiențã și carismã a Angelei și unele greșeli de tacticã electoralã și-au spus cuvântul, avantajul de 21 de procente cu care creștin-democrații au pornit în campanie evaporându-se treptat. Pe ultima sutã, UCD/UCS au obținut o victorie la limitã, cu doar patru mandate mai mult decât social-democrații lui Schroeder. Cum nici unul dintre principalele partide nu a putut forma o coaliție pentru a-și asigura majoritatea parlamentarã, au urmat trei sãptãmâni de negocieri între CDU/CSU și PSD.

În final, cele douã formațiuni au ajuns la o înțelegere – Angela Merkel a devenit noul cancelar al Germaniei, dar social-democrații au pãstrat 8 din cele 14 posturi de ministru, fapt ce le asigurã controlul efectiv asupra puterii.

Vremea schimbãrilor

În ciuda dificultãților pe care le presupune coabitarea cu social-democrații, comentatorii politici sunt de pãrere cã tenacitatea proverbialã a noului cancelar se va face simțitã destul de curând. Pe plan intern, Angela Merkel va sprijini o agendã reformistã a sistemului economic și social german. Consideratã mai liberalã decât propriul partid, Merkel este partizanul schimbãrii legislației muncii, fiind în favoarea eliminãrii barierelor care împiedicã concedierea muncitorilor și creșterea numãrului de ore de muncã pe sãptãmânã. Lidera creștin-democraților crede cã în lipsa acestor mãsuri, Germania nu va putea ieși din stagnarea economicã în care se zbate de peste cinci ani. “În Germania ne confruntãm mereu cu pericolul de a fi puțin prea lenți. Trebuie sã mãrim viteza schimbãrilor. Statul trebuie sã fie grãdinarul, nu gardul”, susține Merkel, care nu a ezitat sã critice și Uniunea Europeanã pentru miopia strategicã de care dã dovadã. În opinia ei, UE nu a reușit sã stabileascã o politicã economicã comunã, în vederea bãtãliilor comerciale ale viitorului, dupã ce prioritãțile Rãzboiului Rece – pãstrarea pãcii și libertãții- au fost obținute: “Acesta este domeniul spre care Europa ar trebui sã-și îndrepte atenția, și nu sã se frãmânte prea mult dacã pistele pentru biciclete sunt construite la fel în Portugalia sau nord-vestul Germaniei”.

Un alt punct major de diferențã fațã de social-democrați este atitudinea fațã de Statele Unite. Merkel, vorbitoare la perfecție a limbii engleze, este adepta unui parteneriat transatlantic puternic între Germania și SUA. În 2003, ea a sfidat puternica opoziție a opiniei publice, pronunțându-se în favoarea invaziei americane în Irak, pe care a descris-o drept “inevitabilã”.

De asemenea, Merkel se opune aderãrii Turciei la UE, poziție similarã cu cea a majoritãții covârșitoare a germanilor, care se tem cã venirea unor valuri uriașe de imigranți ar pune o povarã de nesuportat pe umerii țãrii lor. Nu în ultimul rând, spre deosebire de Gerhard Schroeder, care a menajat constant derapajele autoritare ale Rusiei, Angela Merkel are o poziție criticã fațã de situația drepturilor omului sub regimul Putin. Ea va încerca sã reducã dependența de energia ruseascã, sã întãreascã legãturile cu Polonia și Å¢ãrile Baltice și sã sprijine activ mișcãrile democratice din Ucraina și Belarus, acțiuni ce nu vor fi deloc pe placul Moscovei. Cu siguranțã însã cã acest lucru nu o va împiedica pe Angela Merkel sã-și punã în aplicare planurile, la fel cum a fãcut în întreaga sa carierã politicã, de una singurã, fãrã sã cearã sfaturi nimãnui.

Ioan BUTIURCÃ