Dimensiunile vieții

Drumul European 60 traversează în linie dreaptă satul prin care, zilnic, trec mii de mașini, din care unele opresc pentru cumpărături. Comerțul din care oamenii își câștigă banii zilnici ar fi partea bună și acceptată de localnici a acestei șosele. Dar Chendu este localitatea din județ unde se petrec anual cele mai multe și cele mai grave accidente de circulație. În vânzoleala și trepidația care cuprinde satul, totul trece repede și se uită ușor. Cel puțin ziua, chendenii nu au timp de discuții. Iar seara, după muncă, ulițele sunt cuprinse treptat de smoala nopții și rămân pustii. Aspectul de abandonat este aici mai pregnant decât în oricare alt sat, poate și din cauza standurilor golite, acum asemămătoate cu niște schelete contorsionate. Farurile câte unei mașini care se grăbește către casă luminează pentru un timp satul. Apoi se reinstalează stăpână neagra noapte. Și nu e decât ora șase seara. De acum, viața se face simțită doar în crâșmele din sat. Și pentru că oamenii își aduc cu ei poveștile de acasă, statul la palavre prelungite este distracția preferată și la îndemână.

Săraca țară bogată

Așezată la o măsuță într-un colț al barului, rezemată mai mult de tubul de oxigen decât de perete, Paraschiva croșetează o căciuliță. Din când în când, privirea îi alunecă peste ochelari, către televizorul din care imaginile curg mut. Vine aici în fiecare seară pentru că e cald, e lumină și este televizor. “M-am născut în Chendu acuma 58 de ani, dar m-am mutat în Iacobeni, în Harghita. Când mai vin pe acasă stau la rude într-o cameră fără curent, fără gaz și fără televizor. Mai fac puțin foc cu lemne și camera se încălzește până stau eu aici. Pe Duna este un serial pe care îl văd și după aia mă duc acasă și mă culc. Acuma, cât stau în Kend, croșetez la comandă. În Chendu s-o terminat cu viața bună. Lumea lucrează până nu mai poate și sara cade obosită. De-aia nu mai îi nime pe drum. De sărbători se mai duc cu colindul, da’ nu mulți, că îi frig și nici pe stradă nu mai e lumină. Poate primarul să știe de ce, că oamenii nu știu”, ne-a spus Szilagyi Paraschiva, femeia care face naveta între două județe.

La masa alăturată, un sătean trăgea cu ochiul și urechea nerăbdător, pentru că vroia să ne spună ceva. Îmbrăcat gros, încheiat până la ultimul nasture, cu barba nerasă de săptămâni întregi, cu pălăria pe care și-o muta de pe ceafă pe frunte și înapoi, omul era o apariție interesantă. Cu un pahar de chimion secuiesc în față, își aștepta prietenii cu care să mai pună țara la cale. Dar nu îl deranjează să schimbe o vorbă cu oricine se dovedește a fi un bun partener. “Numele meu Koncz Ioan și am 58 de ani. Înainte să mă pensionez am lucrat ca șofer și am colindat toată țara. Am văzut cu ochiul meu ce țară frumoasă avem. Avem gaz, avem grâu, sare, mare, munte, petrol, aur, cărbune. Unde suntem? Ce am făcut cu țara asta, de îi așa săracă? Suntem așa săraci că nici agricultură nu mai facem. Se înțelenește pământul. Oamenii stau pe la casele lor și vând la ăia care trec cu mașinile. Atâta noroc avem că îi Chendu pe drum național. Merg oamenii la Corund și aduc ceramică, la Glodeni după împletituri de răchită și le vând aici. Nu câștigă mare lucru, da’ măcar au bani”, ne-a împărtășit din cele știute de el nenea Ioan. Iubește foarte mult satul în care s-a născut și de aceea nu ar lăsa pentru nimic în lume ca o casă goală să fie ocupață de țigani din afara satului. “Nu vrem să fie ca în Å¢igmandru. Au plecat sașii și casele le-au fost distruse de țigani. Aici, în Kend, toți suntem oameni buni, unguri, români și țigani. Și vrem să ne păzim satul de rău. Singurul rău de până acuma îi primarul, care nu vrea să ne dea pământurile acolo unde le-am avut înainte de comuniști. Da’ o s-o scoatem la capăt și cu el, că nu ne lăsăm”, a spus hotărât Koncz Ioan. Și mai are o supărare. Că sărbătorile de iarnă vor trece peste sat fără ca cineva să își amintească de obiceiurile străvechi, specifice doar Kendului. Costumele populare, colindele păgâne sau dansul cu lăutari țigani și le mai amintesc doar bătrânii și sunt tot mai puțini de la un Crăciun la altul…

Întoarcerea acasă

Încet, barul satului se animă. Televizorul e mut, muzica din casetofon e dată tare, bilele de biliard în ritm de metronom scot sunete acute, paharele de chimion secuiesc se golesc incredibil de repede, cele de bere la fel, vocile încep să se înalțe cu un semiton la 10 minute. Viața satului continuă agitată și febrilă în spațiul acesta îngust înecat de fum. Cei câțiva bătrâni care mai au curajul să iasă din casă și să înfrunte bezna nopții vorbesc despre pământ și despre vremuri care au fost. Tinerii sunt, în schimb, preocupați de viitor. Unul dintre ei, Gergely, care se autodefinește ca fiind un aventurier, s-a întors acasă după 16 ani petrecuți în Ungaria, Germania și Olanda, timp în care a gustat din plin plăcerile vieții occidentale, dar și-a imprimat și un ritm de viață și de muncă precum cel al vesticilor.

În acești ani, “a furat” din experiența democrației reale. Este tinichigiu de ornament, o muncă deosebit de bine plătită afară, pentru că meșteșugarii sunt foarte puțini. A reușit să își facă și o firmă de profil cu sediul în Ungaria, dar la un moment dat, a vrut să se întoarcă acasă. “Am venit înapoi în Kendu, la casa copilăriei pe care tatăl meu a construit-o cu mâinile lui. Acum, eu o să îi redau viața de care a fost lipsită în toți anii ăștia. Va fi o investiție mare, dar necesară. Am vorbit cu mai mulți prieteni care sunt și ei plecați și mi-au spus că se vor întoarce acasă. Cred că datorită nouă, tinerilor care am avut șansa de a gusta din plăcerile orașelor occidentale, satul va renaște. Și cum fiecare experiență se spune că te înnobilează, o să vedeți peste câțiva ani cum Kendu o să își câștige înapoi oamenii și tradițiile”. Gergely este sigur că așa va fi.

Fiecare kendean are propria lui poveste de viață, de parcă timpul și spațiul în care au trăit a fost diferit de al celorlalți. Doar serile îi cuprind pe toți în aceeași dimensiune, bătrâni și tineri, țigani, maghiari și români. Trecutul și viitorul la aceeași masă.

Eugenia KISS