Justițiar la ZIAR: Lecții elementare – învățământ la distanță
Nici n-a început anul bine, că iată altă piatră aruncată în apele justiției, declanșând rotocoale și bulbuci. Un anume cetățean român, urmărit penal de un anume parchet, a trecut fluierând un anume punct de graniță înspre o anume țară. Evenimentele s-au succedat anul trecut.
De curând aflăm, însă, că nici una, nici două, respectiva țară este pe cale de a-l adopta. Mă rog, de a-i acorda azil politic. Cu toate că autorităților acesteia li s-a adus la cunoștință periculozitatea socială a cetățeanului nostru inculpat, că li s-au precizat termenii scandalului de presă născut și crescut în jurul acuzatului, înainte de a-și părăsi țara natală, că li s-a arătat afișul cu numele urmăritului, având mențiunea “wanted” cu litere îngroșate sub el etc.
Iar țara care a luat (prin justiție, desigur) decizia de a nu-l extrăda pe cetățeanul (nostru) ajuns între granițele ei nu este una îndoielnică din punctul de vedere al respectării drepturilor omului. Ba mai mult, una recunoscută pentru mecanisme economic prospere și democrație în funcțiune.
Motivația instanței suedeze a fost una cât se poate de simplă, dar plină de semnificații pe care noi fie că nu suntem în stare să le înțelegem, fie că ne doare de-a dreptu-n cot de ele. Argumentul principal sublinia faptul că modalitatea de desfășurare a anchetei penale în țara noastră face loc (ba face chiar hău, am zice noi) încălcării drepturilor omului și că, în speță, aceste drepturi au fost chiar nesocotite. Ei, aș! Fleacuri, ar zice o grămadă de procurori! (știm noi ce grămadă…) Cum, adică, să ne-mpiedicăm noi de-un ciot (poetic vorbind…)? Adică, să ne dea peste cap socotelile (de acasă și din târg) niște texte banale de procedură care ne tot dau rețete de făcut urmărirea penală (la rece ori la foc continuu)?
Uite că altora asemenea texte le dau fiori. Cu atât mai mult cu cât doi martori au arătat în fața magistraților suedezi, clar și răspicat, cum au făcut procurorii români presiuni asupra lor pentru a-i face să declare neadevăruri (adică, minciuni) în scopul ușurării considerabile a misiunii organului de înfundare a adrisantului-acuzat. Și, iată, când se lăuda organul de combatere a infracționalității autohtone cu încă o biruință pe ogorul luptei fără de repaus, ne vine pleașca din țara știut democrată. Oamenii ăia nu s-au apucat să analizeze dacă pe fondul problemei plecatul nostru are ori nu dreptate. Dar, le-a fost de ajuns să constate lipsa garanțiilor de respectare a drepturilor individuale în procedura de cercetare. Pentru că oricărei țări civilizate una ca asta îi este de ajuns. Știm cu toții (cel puțin din filme) că în SUA o probă obținută cu încălcarea legii, antrenează nulitatea întregului proces penal. Un astfel de obicei de curte n-a rămas fără urmări. Benefice. În acest fel, s-a ajuns la o remarcabilă disciplinare a organelor de anchetă sau, cel puțin, la punerea acuzării pe același nivel cu apărarea. Ceea ce face și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Doar noi ne mai încăpățânăm să credem că acuzarea-i muma, iar apărarea-i ciuma… Se înțelege, desigur, că balanța nu trebuie înclinată în mod subiectiv nici în favoarea celei din urmă.
Dar, să revenim la cazul ultimelor zile. Nu am (și nici nu voi avea vreodată) ceva pentru principiile și manifestările mișcării de așa-zisă integrare în absolut. Ci, cu siguranță ceva împotrivă! Și fac aceste mențiuni tocmai în temeiul libertății de gândire și de exprimare ce-mi este garantată. Dar asta nu înseamnă că pot să fiu de acord cu anchetarea cuiva în stil de neo-Inchiziție, acum, la început la mileniu III. Și, cel mai urât semn al unei astfel de cercetări este presiunea asupra martorilor. Care a fost prezentă cu duiumul și-n alte cauze de-ale noastre. Doar că protagoniștii lor n-au apucat să sară pârleazul înspre o țară în care procurorii n-au imunitate de floare la butonieră. Sau n-au vrut. Pentru că, să recunoaștem, sunt, încă, destui magistrați și la noi care taxează pe drept abuzurile făcute de unii procurori. Numai că, pentru asta, acuzatul trebuie să treacă prin furcile unui întreg proces penal. Pe de altă parte, după constatările instanței și amendarea amintitelor abuzuri, ce li se întâmplă autorilor lor? Mai nimic. Zac, bine mersi, pe aceleași posturi și primesc în continuare aceleași premii. De consolare pentru achitările luate pe anchetele și rechizitoriile semnate de ei atât în batjocură, precum și în doru’ lelii.
În loc de orice concluzie, mai bine să rememorăm, cu tot adevărul pe care-l conțin, zisele președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, referitor la constatările și decizia justiției suedeze, cu privire la cazul acuzatului nostru: “…după o anchetă cu aparență legală… iată că se dă soluția care se dă (refuzul extrădării – n.n.) și asta trebuie să ne pună pe gânduri pe toți”. Aveți dreptate, domnule președinte, chiar pe toți! Și nu degeaba!
Andreea CIUCÄ‚
