Numele locurilor comune

Fiecare loc poartă un nume. De unde, cine, când a dat aceste nume? Nimeni nu mai știe. Unele dintre ele pot părea ciudate, anacronice sau fără nici un sens, dar oamenii locului nu se sinchisesc de acest lucru. Futac, Beșâneu sau Sânișor sunt doar câteva din satele mureșene ale căror nume ne stârnesc zâmbetul.

“Fiat lux, pereat mundus!” sau “să se facă lumină chiar de ar fi să piară lumea”, expresie veche de când lumea este motto-ul perfect pentru descifrarea labirintului de nume ale localităților în care cu onor ne ducem traiul. Fie că locuim într-un cătun, municipiu, sat, orășel sau comună, suntem atât de obișnuiți cu numele locului de baștină încât semnificația lui fie ne scapă, fie nu ne-a interesat niciodată, fie o știm și tăcem mâlc. Din motive diferite bineînțeles. Dar pentru că ele, numele, există, am deschis o mică portiță în lumea imaginației strămoșilor noștri.

Ce-o fi fost în capul lor?

Al strămoșilor bineînțeles când au numit două sate vecine Futac și Beșineu. Nu este glumă. Sute de ani futăcenii și beșânenii au fost mândri de numele satelor lor, s-au căsătorit între ei, au format un soi de clan. Deși prin anii ’70 numele satelor au fost schimbate în mai frumoasele și elegantele Valea Izvoarelor și Șomoștelnic, localnicii demonstrează că înainte de toate la ei contează tradiția și mândri nevoie mare spun că s-au născut în F. și B. Altfel sunt OK. Despre Bobohalma chiar nu pot spune multe, decât că până acum câțiva ani multă lume nu știa că acest sat chiar există. Pentru că în folclorul județului exista o expresie legată de acest nume care desemna o tipologie aparte de om: “ești țăran din Bobohalma”, “sau prost din B.”, au făcut deliciul multor generații. Tocmai de aceea atunci când s-a aflat că satul este real, mulți au pălit. Totuși putem fi mândri, pentru că recordul de “imaginație” poate fi atribuit celor ce-au dat nume localității Spermezeu din Maramureș. Ce s-o fi întâmplat acolo, doar ei știu.

Din lac în Puț

O fi Sânișor un nume care să vă lămurească de la început ce anume vrea să spună, dar vă înșelați. Se pare că numele înseamnă de fapt golfuleț, că aici a fost un prim golfuleț atunci când marea Thetis a început să se retragă. Și lângă golfuleț și-au făcut apariția brotăceii de la care și-a luat numele satul Racameț. O altă variantă ar fi cea cu broaștele care au fost sărutate și s-au transformat în prințișori. Fetele cu sărutul veneau din Nadășa ceea ce înseamnă că erau “ispititoare și seducătoare, trestii unduitoare.” Atât de apetisante încât nu s-au mai putut întoarce acasă și nu după multă vreme au înființat satul lăhuzelor, cunoscut sub numele Chendu. În tot amestecul ăsta au apărut Chiheru de Jos și Chiheru de Sus, niște “oameni enervanți, agasanți, iritanți”, atât de sâcâitori încât vecinii lor au preferat să plece și au pus temelia satului Aluniș, un loc acoperit cu tufe de aluni iar într-o vale plină ce coacăze și agreșe, Agrișteu. Un loc “dorit, jinduit și visat” este Ațintiș. Incredibil este numele satelor Beica de Jos și Beica de Sus, nume care se traduce simplu: cuarț. De unde până unde știau rumânii noștri de cuarț, poate vom afla o dată, cândva. Probabil nu înaintea celor din Băgaciu, sat plin cu oameni băgăcoiși, curioși și îngâmfați. Asta spun scriptele, nu noi.

Celebritate dublă

Se spune că dacă ești din Băla ai 80% șanse să fi polițist. Misterul acestui destin comun poate fi scos din dubla semnificație a numelui. Băl, vine de la Baal, zeul suprem, bălai, frumos și războinic, pentru ca Bălă să însemne amantă, concubină. Amestecul exploziv, combinație letală din care au ieșit “albaștri’. Satul Bozed oscilează și el între semnificații diferite, între “soc mic” sau “divinitate, idol”. În schimb cei din Bedeni (Bede=aghiuță, ni=uite) au dat de belea. Se pare că acolo s-a întâmplat un mare pocinog, o mare nenorocire, este locul în care încornoratul și-a băgat coada”. Iarăși, nu noi spunem asta, ci scriptele. Și pentru că tot am vorbit de coadă, Bârlibaș este locul unde vaca și-a îmbârligat coada. Atât doar că oamenii au considerat că ăsta e un semn și s-au stabilit acolo. Cei mai puțin inspirați s-au așezat la Bahnea, un loc “mlăștinos, mocirlos și plin se smârcuri”. Alții au ales Archita, sau locul cu ienupări și jnepeni încovoiați. Au mai fost și din aceia care au hotărât că locului de hotar plin de bolovani și pietroaie unde au adăstat i se poate spune Bord. Și i s-a spus. Se pare că locuitorii satului Tofalău, sau satul de pe marginea lacului trebuie să accepte și cealaltă semnificație a numelui, cea ancestrală, care punea pecetea locului cu “oameni blegi, indolenți și molateci”. Ardeleni puri. Cât despre cei din Toaca se pare că au ceva cu Pegas, ultimul cal înaripat capturat de Perseu. Sunt și oameni duși pe la mănăstire, dar în același timp sunt clanțăi, flecari, palavragii. Una peste alta, oare ce o fi cu ei?

Șefu-i șef

Dacii liberi, așa cum ne-au fost descriși în cărțile de istorie, sigur au existat. Nebărbieriți și sălbatici, s-au așezat pe locul numit Bărboși. Cei mai “socolani” dintre ei, viguroși, vânjoși și zdraveni, au înființat cu mândrie satul Socolu de Câmpie. Cei mai neputincioși au mers Hodac – hodac, adică șontâc-șontâc -, atât cât au putut. Au început să lucreze sticla, în locul numit Glăjărie, și-au argăsit și tăbăcit pieile la Dubiștea (pe unele din greșeală le-au dubit), pentru ca apoi să înceapă să facă cizme și ghete, în locul botezat Ciubotani. Nu știm clar dacă femeile care locuiau în Blidăreasa, locul în care se păstrau tacâmurile și vasele, erau surghiunite sau nu. Dar am aflat că cei din Șerbeni erau iobagi români șubjugați care la un monet dat au luat calea pustiului și a deșertului și s-au ascuns la Pusta. Aici puneau noaptea Pripoane, adică legau animalele “păscătoare” să nu le fie furate și pescuiau cu sfoară. Era începutul braconajului. Vinovați de asta au fost găsiți însă cei din Culpiu, în timp ce cei din Å¢opa dansau și țopăiau de fericire. În zare apărea Sfântul calvinist Martin cu uliul. În urma lor a rămas Coroi-Sânmărtin. Un alt uliu, fără stăpân, zbura peste locul numit mai apoi Ulieș. Dar a pierdut o gheară și locul în care a căzut, s-a numit Ungheni. Cârcotașii ar spune că patrioții locali spun că ei sunt Nirășteni de fapt, adică oamenii de pe malul Nirajului. Dăm Cezarului ce-i al Cezarului, dar imediat lângă ei, cei din Vidrasău au o dilemă. De unde până unde și mai ales cine le-a botezat satul după numele săului dihorului de apă? Pentru necunoscători, grăsime de vidră. Chirilenii în schimb își mai amintesc de “domnul cu fierărie”, de la care și-au luat numele. O doamnă chivernisită, pricopsită, care avea terenuri fertile și mănoase și saloane somptuoase locuia în Bogata. O alta care trăia din făcutul aluatului, dar care avea un mels și o rândunică era de găsit în Maia, Lângă Bereni. Despre localnicii din Bereni, hrisoavele nu spun nimic. Era de vină lipsa de comunicare, drojdiile care fermentau…

În mijlocul naturii

În Avrămești se pune că exista Ajuga Axmanni sau Barba boierului și Avrămeasa sau Gratiola officianalis sau “mila domnului”. Azi nu prea mai sunt, dar există un alt loc în care pojarul a făcut victime iar arșița soarelui este dogoritoare. Acest loc se numește Arșița. Pentru a scăpa de caniculă și boală unii localnici s-au mutat pe malul unui “ape line”, la Apalina. Au scăpat doar de dogoare, pojarul a rămas endemic. Oamenii din Ceuaș locuiesc într-“un sat oarecare”. Atâta lipsă de imaginație mai rar. Un loc oarecare la câmpie. Pentru a scăpa de monotonie câțiva români și-au luat desagile și traistele în spinare și s-au stabilit la Torba (ha!), alții care aveau “cotigă sau tărăbuță pentru poveri ușoare” au pus piatra de temelie a satului Teleac. Și le-au spus teleacuri și grădinițelor de lângă case. Nu au scăpat de meteahna străbunilor. Ce li s-o fi năzărit ce li s-a fi cășunat celor din Tonciu, doar ei știu, însă cei din Uila din cauza trudei zilnice s-au ales cu renume. “Ui la ei”, ce de livadă… Alții care trăiesc bine indiferent de îndemnul președintelui sunt cei din Dobra care au noroc. Cei din Pănet sigur nu sunt așa de norocoși pentru că nu stau toată ziua “pă net”. Lucrează “pă plasa” boierească. Acesta e un loc de trecere, unde s-au stabilit și cei din Vadu. E un loc peste care urgiile se abat necontenit. Dar cu umor, cu naivitate sau cu nepricepere, dar fără răutate sau părtinire, oamenii locului au învățat să trăiască în bună vecinătate. Că e așa, stă dovadă documentul, hrisovul, izvorul istoric din locul numit Uricea. Și s-a făcut lumină.

Eugenia KISS