Necesitatea de a vrea

Dacă pretindem că n-avem de-a face cu stadiul de maimuță și că – în pofida unor teorii evoluționiste, deja căzute în desuetudine- nici n-am avut vreodată, trebuie să ne alegem măcar un prilej într-un an, în care să ne mai dereticăm și sufletul. Iar o astfel de clipă nu ne vine la îndemână nici când suntem subiecții unei promovări, nici când ne aniversăm (în valuri de flori și aparenți prieteni) zilele de naștere, nici când încingem focul în pădure și frigem grătare asortate cu mici (purtând tradiționalele maieuri chinezești, pe lângă o bere cu multe bule), nici când… și nici când…

Ideea cu măturatul sufletului ne vine (dacă suntem suficienți de înțelepți) fie când dăm de necaz, fie din Paște în Crăciun. Ce-i drept, la Crăciun bucuria este preponderentă, căci ea constituie întreg mesajul sărbătorii. Așa că ne cade greu la stomac să ne apucăm de analizat binele pe care nu l-am făcut și răul pe care l-am acceptat ori declanșat.

Ne mai rămâne, deci, prilejul postului Paștelui și, mai ales, marea săptămână dinaintea sărbătorii. Dacă vom face acest exercițiu de conștiință vreo doi ani la rând, cu această ocazie, în al treilea vom observa surprinși că el trece înaintea zbuciumului pentru împachetarea sarmalelor ori a alegerii inspirate a unui vin de viță nobilă, sec, autentic.

Cu cât privirea în noi este mai lipsită de fariseism, cu atât curățenia interioară de primăvară este mai grea. Pentru că, vrând-nevrând, vom vedea lucruri care nu ne plac, dar la care, paradoxal, nu prea consimțim a renunța. Din varii motive. O asemenea perspectivă este valabilă pentru toți. Oricât de grozavi ne credem și oricât vom fi stat cu cartea de rugăciuni în mâini. Diferă, însă, dimensiunile constatării. De la individ la individ. După cuvintele, gândurile și faptele fiecăruia. Din ultimul an sau dintr-o viață.

Să promitem că ne apucăm să facem puțin mai mult bine. Cu asta suntem de acord. Chiar dacă ulterior ne încălcăm promisiunea. Să promitem că ne lăsăm de obiceiuri dăunătoare. și cu asta suntem de acord. Chiar dacă ulterior nesocotim promisiunea. Să avem mai multă răbdare și tandrețe față de cei de lângă noi. încă o dată de acord. Chiar dacă apoi le mai călcăm pe suflet.

Proba de virtuozitate rămâne, însă, una pe care dintru început o respingem. Din orgoliu. Dintr-o apreciere de sine care (chiar dacă îndreptățită) ne împiedică să evoluăm. Pe calea la care ne referim. Aceea a devenirii interioare. Strict necesare. Nu pe cea a majorării cifrei afacerii noastre cu câteva miliarde de lei (vechi sau noi) și nici pe cea a obținerii unui post de ambasador într-o țară cu renume de mare putere. și nici măcar pe cea a ocupării locului de primar în comuna de baștină.

Cei ce au trecut această probă au lăsat un parfum special în conștiința micii sau marii comunități din care au făcut parte. și ne-au lăsat scrise zbaterile, precum și reușita unei astfel de încercări. Iar noi, la prima vedere i-am considerat slabi, lași, blegi. Adică, n-am înțeles nimic. Pentru că am citit acele rânduri fabuloase cu o curentă aroganță. și poate că, încă, le citim la fel.

Exemplul Golgotei, în care n-avem cum să nu credem măcar pentru adevărul istoric, este elocvent. Hristos ne-a lăsat această probă de virtuozitate în finalul calvarului său, arătându-ne-o, deci, ca pe una foarte grea, dar esențial eliberatoare. Iar noi, cei ce ne facem cruci largi și batem pragurile bisericilor în fiecare duminică, marcând învierea Lui, n-o putem ignora. Altfel ne numim degeaba credincioși, creștini, buni. în ochii lumii și ai noștri.

Da! Iertarea este cea mai grea dintre regulile creștine. Datorită răului făcut (pe care-l percepem pe un fundament obiectiv ori subiectiv) și datorită postamentului eului nostru. Născut sau făcut. Dar, fără iertare nuntașii din Cana Galileii ar fi rămas, revoltați, fără vin, Petru, ar fi fost, speriat, înghițit de apele pe care a cutezat să pășească și Pavel ar fi rămas, disperat, orb pe drumul Damascului. Iar noi…

Așadar, dincolo de părerea oricui, înainte de a lua lumina învierii, trebuie să vrem a da lumina iertării. Căci El știe ce are de făcut. Cu fiecare dintre noi.

HRISTOS A ÎNVIAT!!

Andreea Ciuca