Fața umană a dictatorilor

„Stalin: procesul țarului roșu”, de Simon Sebag Montefiore, a fost premiată drept „Cea mai bună carte istorică a anului”. Autorul încearcă să răspundă la întrebarea: publicul se lasă manipulat și își schimbă atitudinea față de anumite personalități istorice atunci când intră în posesia unor informații pozitive referitoare la anumiți tirani precum Stalin, Hitler, Mao sau chiar Ben Laden, liderul rețelei teroriste Al Qaida, numele acestor odioși dictatori fiind sinonime răului absolut?

Persistă opinia că acestor moștenitori ai diavolului nu trebuie să le fie atribuită vreo calitate umană, ei fiind niște creaturi degenerate. Nu de puține ori, cărțile despre dictatori au suscitat critici pentru exces de umanizare a „analizatului”.

Stalin, uman?

Stalin rămâne o figură controversată, în opinia lui Montefiore. Evident, documentele trădează o persoană sadică, avidă de putere, imorală, ahtiată de lux, extrem de suspicioasă, care a pus la cale asasinarea contemporanilor săi la scară industrială.. Dar tot documentele dezvăluie cealaltă față a lui Stalin, cu trăsături umane: cultul pentru femeie (criticii ar spune că nu era decât un seducător pervers), lectura (autorii preferați: Goethe, Balzac, Hugo), soarta camarazilor și iubirea părintească (oricât ar fi fost de ocupat, seara îi cânta fiicei sale melodii populare georgiene).

O recenzie publicată de New Yorker avertizează că autorii de biografii păcătuiesc lăsându-se seduși de lumea interioară a tiranilor. Cu alte cuvinte, de ce ar interesa publicul ce fel de tată este Ben Laden, ce cântece interpreta Stalin sau dacă Mao știa să danseze? Ar trebui să intereseze, susține autorul. De-a lungul vremii s-a încetățenit ideea că regimurile criminale au fost rezultatul acțiunilor unui singur lider dement. În fața analiștilor stă sarcina de a aduce în atenția cititorului răspunsul la întrebările: cum și în ce condiții au ajuns acești psihopați să conducă masele și să comită crime cu girul tacit al acestora? Dacă toate cercetările s-ar limita la descrierea unilaterală a unui Hitler sau Ben Laden, atunci aceștia ar apărea doar ca niște emisari ai diavolului, fără mesajul-avertisment din trecut spre viitor. Nu s-ar afla nimic despre mediul în care s-au dezvoltat și dacă derapajul lor de la umanitate putea fi evitat, susține Montefiore.

Cheia

Cercetarea personalității lui Stalin este cheia prin care se poate explica regimul său. Este greșit a vedea în Stalin doar un psihopat. Dacă ar fi fost perceput de la început așa, nu ar fi ajuns niciodată în vârful puterii. A fost figură grotescă, dar complexă, un demon compus din detalii. Autorul cărții înțelege că este greu de conceput cum tatăl iubitor al Svetlanei era, în același timp, autorul Marii Terori, perioadă în care milioane de oameni au fost închiși sau uciși. Însă faptele sunt fapte. Majoritatea bolșevicilor asasini erau buni familiști: Molotov (pe a cărui soție Stalin a trimis-o în lagăr) și Beria (posedat de sex și pervers, dar care își adora nevasta) – ambii erau și adepții fanatici ai ideii potrivit căreia pentru construirea unei lumi mai bune orice crimă este justificată. Totul în viața lor fusese subordonat politicului, inclusiv familia. Indiscutabil, o carte de istorie care narează despre talentul la desen al lui Hitler sau despre versurile compuse de Stalin, lăsând la o parte monstruozitățile comise de ei, nu poate să pretindă la veridicitate istorică și este pură propagandă…

Viața tiranilor trebuie analizată în complexitatea ei, crede autorul, care a recurs la descrierea personalității complexe a lui Stalin nu doar pentru a capta atenția cititorului, ci pentru că între caracterul dictatorului și responsabilitatea asumată de poporul pe care l-a condus cândva este o legătură directă. Germania și-a ispășit păcatele pentru că s-a confruntat cu adevărul și secretul șarmului lui Hitler: populismul și agresiunea criminală. În timp ce stalinismul bântuie în Rusia, ca o fantomă. Acolo unde nu există adevăr, nu există nici căință.