“Cred că sunt un om norocos”

Ladislau Boloni consideră că munca i-a fost sprijinită şi de zeiţa Fortuna

Ladislau Boloni nu este unul dintre cei mai agreaţi antrenori, din cauza reticenţelor sale în relaţiile cu ceilalţi, însă, fără nici o îndoială, este un profesionist. Dragostea pentru jocul cu balonul rotund, la care se adaugă multă ambiţie şi muncă, l-au adus acolo unde dorea: să obţină contracte avantajoase şi rezultate bune, care să confirme calităţile lui. Cum fotbalul este un joc de echipă, cum jucătorii sunt de cele mai multe foarte orgolioşi şi capricioşi, misiunea unui antrenor nu e deloc uşoară.
Iar Boloni ştie foarte bine acest lucru, doar lucrează cu Jardel, un fotbalist pe cât de talenat pe atât de dificil.
Cu toată reticenţa faţă de presă, Ladislau Boloni ne-a acordat un interviu, chiar în superbul lui apartament din Lisabona, situat într-o zonă rezidenţială, chiar în apropierea râului Teju.

C.M.: În ultima perioadă echipa Sporting are o evoluţie mai bună. Care este perspectiva pentru acest campionat, ce speranţe aveţi?
L.B.: Este inutil să vorbesc despre titlu, acesta este ca şi jucat. Dacă reuşim să ne menţimem pe aceeaşi poziţie, atunci aş putea spera la locul secund. Am avut foarte multe probleme în acest al doilea sezon, un loc pe podium ar fi un mare succes. În ciuda a ceea ce s-a spus în presă, eu nu am acuzat niciodată arbitrajul, mai ales în jocul cu Porto; este evident că sunt mai buni. Nici fotbalul portughez nu este perfect, dar eu nu am acuzat pe nimeni. Problema nu asta este: că de ce a fluierat arbitrul aşa sau aşa. Problema este cine influenţează ca aceştia să fluiere aşa; să nu murdărim noi fotbalul când alţii sunt mult mai murdari.
C.M.: Consideraţi că v-aţi perfecţionat aici, la Sporting?
L.B.: Nu ştiu dacă m-am perfecţionat definitiv, dar am evoluat mult. În Franţa am avut ocazia să gust un fotbal de calitate şi am avut condiţii mult mai bune decât aici în Portugalia, deşi clubul era mult mai mic. Aici am  şansa să antrenez la un mare club, eu nu am antrenat până acum la un club mare.
C.M.: Aţi regretat vreo clipă plecarea de la Naţionala României?
L.B.: Eu cred că important este dacă acolo unde ai fost ai făcut totul pentru ca lucrurile să meargă bine, să-ţi atingi obiectivul. Cred că mi-am făcut datoria.
C.M.: Nu sunteţi un răsfăţat al presei şi se pare că niciodată nu aţi  ţinut să aveţi o legătură foarte strânsă. Poate tocmai de aceea ziariştii lisabonezi v-au reproşat faptul că nu puteţi da instrucţiuni precise jucătorilor deoarece nu cunoaşteţi limba. Care este realitatea?
L.B.: Acest lucru mi s-a spus şi în România, că nu vorbesc bine româneşte; este adevărat că nu cunosc foarte bine portugheza şi nu sunt capabil să dau anumite indicaţii cu mare precizie. Cu toate acestea a fost suficient pentru ca la câteva luni după venirea mea aici să câştigăm campionatul. Poate că există o lipsă de colaborare, aici le dau dreptate. Există jucători de tot felul. Unii mai modeşti care-şi văd de treabă, alţii cu multe aere de vedetă. Marius Niculae este de excepţie; acum este în refacere după două accidentări, lucrează la recuperarea elasticităţii. Dar este un băiat iubit de toată lumea, s-a integrat perfect şi mă bucur că nu m-am înşelat atunci când l-am luat cu mine. Când a fost chemat la lot în România nu a găsit înţelegerea necesară, a pierdut o lună din munca pe care trebuia să o facă pentru recuperarea lui.

C.M.:Aţi trecut prin multe ţări. Ce moment deosebit v-a rămas în minte şi suflet?
L.B: În fiecare loc a rămas câte ceva. Însă atât de buni prieteni ca în România, ca la Târgu-Mureş nu am găsit şi nici nu este posibil. Am rămas cu multe amintiri şi din Franţa iar aici, la Lisabona, mi-a plăcut, din primul moment în care am sosit. Portughezii mi se par totuşi extremişti, cel puţin din punct de vedere al fotbalului. Este o ţară mică, dar cu multe orgolii. Asta în general; în particular sunt oameni simpatici.

Stadionul “Ladisalu Boloni”

C.M: Se pare că autorităţile din oraşul în care aţi trăit şi v-aţi afirmat ca jucător vor, într-un gest de recunoştinţă, să dea stadionului din localitate numele dumneavoastră. Am înţeles că, nemulţumit de felul cum arată acum acest stadion, v-aţi fi exprimat dezacordul.
L.B: Nu este adevărat; gestul mă onorează, indiferent de condiţiile de acolo. Chiar dacă eu revăd încă anii ’72-’74 când 10 000 de oameni veneau acolo să-şi susţină echipa favorită, ştiu că acum nu mai este acelaşi lucru. Dar să ştiu că mai mulţi sau mai puţini oameni se vor duce la stadionul “Boloni” reprezintă o onoare pentru mine şi le-aş fi recunoscător pentru acest lucru celor care au această intenţie. Este adevărat şi faptul că la ora actuală, cu toate problemele care există în ţară,  refacerea stadionului distrus presupune mari cheltuieli. Starea în care a ajuns mă întristează; este adevărat că în ultimii 15 ani nu m-am preocupat foarte mult de aceste lucruri. Cred însă că, dacă am avut şansa ca jucător şi antrenor, am reuşit şi să prezint numele meu ca o garanţie, de calitate, pentru acest Târgu-Mureş.

C.M: Concret, aţi ajutat în vreun fel clubul ASA?
L.B: Nu, nu am făcut foarte multe. Mi s-a transmis că ar avea nevoie de mai multe materiale, de la o minge, până la echipamente, pe care eu aş putea să le ofer, ca să-i ajut pe cei de acasă. Dar am considerat că nu acest lucru este important, practic acest lucru nu este un ajutor. Important este să se decidă o dată dacă suntem sau nu capabili să facem ceva pentru ca fotbalul din Târgu-Mureş să redevină ceea ce a fost. Este greu de crezut că dacă nu fac cei de acolo, o poate face o persoană care trăieşte la Lisabona. Fotbal trebuie să facă cei care sunt acolo. Un ajutor mare sau mic vine doar atunci când cel care-l oferă este convins că merită.

“Oraşul ar trebui să ia lucrurile în serios”

C.M: Cine credeţi că este răspunzător pentru decăderea fotbalului, a sportului mureşean în general?
L.B: Nu ştiu dacă este cineva concret răspunzător, poate că situaţia socială în general nu mai permite preocuparea pentru sport. Dar cei care se ocupă de administrarea oraşului, societăţile care, am înţeles că refuză să mai acorde sprijin financiar, ar trebui să ia lucrurile în serios. Este vorba de conştiinţă şi de obligaţii, faţă de cei care s-au străduit să aducă renume prin sport. Să nu invocăm legea; este aceeaşi în oricare oraş al ţării. Şi în altele se poate, dar nu ştiu cum se face că în Transilvania sunt mereu defavorabile. Eu nu-l cunosc pe acest Lăurean care s-a ocupat o vreme de ASA, deci nu pot să comentez prestaţia lui. Pot spune însă că a lăsat şi el ceva pentru viitor, chiar dacă o pată neagră în istoria clubului.

C.M: Cum vă petreceţi timpul aici, în afara fotbalului?
L.B: Eu nu sunt un om care are mulţi prieteni, acest lucru este valabil şi aici. Am amici cu care mai ies în afara Lisabonei. La întâlniri oficiale am foarte multe invitaţii, dacă le-aş onora pe toate aş sta numai la recepţii. Aloc o mare parte din timpul liber familiei, fiicei şi soţiei, care au rămas în Franţa. Lipsa lor este mai puţin suportabilă atunci când lucrurile nu merg chiar bine, dar vorbesc mult cu soţia mea la telefon şi întotdeauna găseşte o modalitate de a mă încuraja.
C.M: În curând veţi împlini frumoasa vârstă de 50 de ani (“din păcate”, spune Boloni). Care sunt evenimentele care v-au marcat destinul şi ce perspective de viitor aveţi?
L.B: Cred că sunt un om norocos. M-am născut cu nişte calităţi pe care, pe urmă am putut să le exploatez. M-am născut din nişte oameni deosebiţi şi am întălnit şi oameni de excepţie, care m-au ajutat la momentul oportun. Am fost capabil să învăţ de la alţii, m-am deschis în faţa lor şi am avut forţa de a depăşi momentele grele. Ce-mi propun? În viaţa antrenorilor este foarte greu să-ţi faci planuri de viitor. Dacă voi mai face acest lucru încă 6-7 ani eu sunt mulţumit. Desigur că mi-aş dori şi aş putea mai mult. Dar situaţia noastră este foarte incertă. Iar activitatea deosebit de stresantă, dacă faci această meserie cu multă implicare, pasiune şi dragoste.
Interviu realizat la Lisabona – 4 februarie 2003