Artanu râde de toţi, pentru că are cu ce

Patronii discotecii Club JO şi-au făcut un bun obicei din a frapa publicul târgumureşean, chiar dacă iniţiativele nu sunt de cele mai multe ori aducătoare de mari venituri. Preţurile destul de mari practicate (prin comparaţie, pentru Bucureşti extrem de mici), invitaţii nonconformişti şi atmosfera creată sunt menţinute, chiar dacă nu atrag o masă mare de oameni. Probabil, că principiul după care se ghidează Doru Borşan este cel al calităţii şi nu al cantităţii. Anunţată cu suficient tam-tam, trupa Partizan nu a reuşit să adune decât o mână de oameni, în Club JO. Adrian Artanu şi colegii lui nu sunt nici pe departe foarte apreciaţi. Asta poate şi din cauza genului abordat, dar şi a atitudinii. Totul este o satiră, inteligent construită, de la ţinuta voluntar neîngrijită, până la o oarecare agresivitate, pe care cel din public o simte îndreptată împotriva lui. Artanu este un tip care iese total din tiparele interpretului care se doreşte agreat; dimpotrivă face tot posibilul pentru a ieşi din graţiile tuturor. Cu toate acestea, dincolo de prezenţa condescendentă de pe scenă, Artanu este un om de mare valoare, căruia nu-i este teamă să spună: “Nu-mi pasă, am cu ce”.

Nu este ahtiat după vedetisme şi apariţiile lui în presă sunt extrem de rare. Tocmai de aceea, interviul acordat în exclusivitate pentru ZIARUL de Mureş este cu totul inedit.

Cora Muntean: Cum apreciaţi prezenţa şi prestaţia publicului din această seară la Club JO? Este sau nu pregătit pentru muzica partizanilor?
Adrian Artanu: Îi felicit pe toţi cei care au venit, din cei, nu chiar toţi, care ar fi trebuit să vină; îi felicit în mod special pe cei care au venit, simţit pentru Partizan şi…nimic, decât că mă bucur foarte tare pentru ei, mă bucur foarte tare pentru noi, care evoluăm.
C.M.: Unde se situează “Partizan” în peisajul muzicii româneşti?
A.A.:Partizan se situează, după un an de la lansarea albumului “Am cu ce”, pe loc mult mai sus faţă de ce am evaluat noi ; fiindcă este paradoxal cum o piesă de muzică underground care este “Fata mea”, e totuşi cunoscută de foarte multă lume. Este un proiect underground şi în mod paradoxal el va cunoaşte un mare succes. De obicei, când o formaţie, un cântec, un artist nu reuşeşte să treacă rampa, adică să fie acceptat, să fie înţeles, atunci, lui îi este foarte simplu să spună că este underground şi că din cauza asta nu este înţeles. Dar văd că “Fata mea” a fost înţeleasă şi sunt oameni buni, frumoşi, simpatici, inteligenţi care au plăcut-o în adâncime, în perspectivă, în planuri, de la cel mai apropiat la sensurile cele mai voalate.

 “Am ţopăit pe scara de valori”

C.M.: Care este mesajul Partizan? Aveţi o prezenţă inedită, atât ca exprimare cât şi ţinută, unii ar putea-o considera chiar ofensatoare.
A.A.: Spun foarte sincer că nu ăsta a fost scopul întâlnirii noastre; să plantăm mesaje. Noi ne-am întâlnit să cântăm exact la nivelul experienţei noastre, la nivelul minţii şi talentului nostru, excluzând orice dedulciri la un succes pentru public, sau mai bine zis pentru fel de fel de planuri, stratageme şi ecuaţii, prin care poţi face pe plac publicului. Eu am văzut public de Partizani, fericit, de la cei care colectează hârtie şi metal de la gunoi, care întâmplător ne-au văzut la televizor, nici eu nu ştiu cum sărăcuţii de ei ne-au putut vedea. Şi care,în treacăt fie spus, sunt singurii care au impact ecologic pozitiv; ei sortează gunoiul. Pentru noi lucrul ăsta este un vis, să trăieşti civilizat; noi facem mizerie multă. Există apoi marele public, unde trebuie să mă opresc, pentru că nu mă pricep la marele public; aceasta este o zonă care se recomandă a fi una cultă, formată din artişti de toate felurile; ei au privit cu foarte multă atenţie ceea ce am făcut noi. Aşa cum este, formaţia Partizan, defilează la televizor împreună cu toţi ceilalţi companioni: Andre (acum nu mai e Andre, dar e acelaşi lucru), Holograf, Iris, Fuego şi alţii. Am spus foarte pe sărite, am ţopăit pe scara asta de valori, la care eu ţin, nu i-am amintit în nici o ordine, i-am pus pe toţi de-a valma, pentru că noi toţi suntem de-a valma.
C.M.: Este posibil ca cei care fac play-back, păcălind publicul, să intre totuşi pe această scară de valori?
A.A: Ei nu păcălesc deloc publicul, pentru că publicul unei formaţii care este construită esenţial în sistem play-back îi iubeşte pe aceşti artişti, aşa cum sunt ei. Nici un artist nu este mai sus sau mai jos decât exact nivelul operei lui; ei discută, dau interviuri, apar la televizor în emisiuni; unii declară că ei ar face şi mai şi, numai că publicul le comandă să facă într-un fel şi o fac, deşi îşi calcă pe inimă, că ei, de altfel, ar fi mult mai grozavi. Ceea ce nu este adevărat; ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus şi eşti aşa cum faci. Dând un exemplu, formaţia Animal X are un succes extraordinar, pentru că se potriveşte în momentul acesta cu cei mai mulţi dintre noi. Muzica lui Mahler are mai puţin succes, pentru că este muzică cultă şi seamănă cu foarte puţini dintre noi. Pe undeva pe la mijloc se află şi formaţia Partizan, care seamănă cu o parte din oameni, dar nu cu cea mai mare parte dintre ei.
C.M.: Perioada dintre “Timpuri Noi” şi “Partizan” a fost marcată de anumite frustrări?
A.A.: Au fost mici păreri de rău, pentru că “Timpuri” Noi era o sinecură, un nume foarte impus, aducea bani din inerţie. Eu câştigam aşa cum câştigă acum un Animal de la X, dar am vrut să evoluăm; am zis să facem o oprire şi să ne concentrăm mai bine. Se ajunsese la un anumit gen de manierism, eu nu mai semănam cu “Timpuri Noi”. Este o victorie a unei laturi ale mele, împotriva celeilalte laturi, care există în orice om. Nu sunt la prima abatere de genul ăsta. Am fost invitat pe la toate emisiunile posibile şi imposibile, la care nu merg, pentru că, în general, sunt imbecile.
C.M.:Care este cea mai imbecilă?
A.A: Cea mai imbecilă este cea în care eu dacă vreau s-o fac lată, mă duc la un Wc-eu public, mă ascund într-o cabină, mă prefac că este blocată, mă caţăr pe vasul de WC, după care aştept să vină un bărbat sau o femeie şi eu mă uit cum îl foloseşte. Decât să mă uit la televizor, să fiu la discreţia oricărui regizor, care o să-mi arate cum preferatul meu va folosi WC-ul, mai bine-mi măresc şansele, blocându-mă într-un WC şi privind ceea ce precis se va întâmpla.
Mai este un lucru foarte interesant la care mă gândeam venind spre Târgu-Mureş. Eu, la 42 de ani,  sunt cuprins de o panică, în sensul că nu ştiu unde să mă încadrez. Să fiu un tânăr liberal? Tânărul poate fi mai liberal decât bătrânul, care este mai conservator. Sau să mă gândesc ca un moşneag decrepit şi vai de fundul lui?

“Izabela – o ţaţă penală”

C.M.: Ce este o valoare astăzi?
A.A: Lumea este foarte curioasă cum poţi să ajungi dintr-o chiflă, dintr-un năsturel, o mare vedetă. Şi mă refer la altă emisiune. În fiecare zi, atenţia se îndreaptă spre altceva. Nici statutul lui Hagi sau al Nadiei nu este foarte solid, până şi ei vor pierde foarte repede teren. Acum este interesantă Nadira şi toţi ochii sunt aţintiţi spre Izabela, o ţaţă penală.
C.M: Ce înseamnă libertatea câştigată în ‘89?
A.A: Înseamnă că putem să ne uităm de vreo mie de ori mai mult la televizor, care înseamnă, de fapt, viaţă. Noi nu ne trăim viaţa noastră, ci trăim vieţile propuse de către diverse posturi, care oricum seamănă. Apoi am mai câştigat, unii dintre noi, nişte bani; s-a diversificat puţin oferta restaurantelor care nu aveau decât friptură cu cartofi prăjiţi şi salată de sezon. Acum sunt deschise restaurante interesante.
C.M.: Ai călătorit mult în afara graniţelor. Ai fost pus vreodată în postura de a-ţi fi jenă că eşti român?
A.A: Da, am fost foarte supărat din cauză că sunt român. În Cehia şi Slovacia vameşii şi poliţiştii mi-au pus pistolul la cap, să le dau “compromisul”, aşa se numeşte şpaga la ei. Dacă aş fi fost neamţ, nu se întâmpla asta, pentru că o ambasadă a lăsat cu limbă de moarte către guvernele acelor ţări să nu fie atins vreun cetăţean de-al lor. Pe mine nu m-ar fi apărat nimeni pe acolo!
C.M: Care este secretul reţetei pentru un artist veritabil?
A.A: Este ca banii să-i câştigi din alt loc decât de acolo  unde vrei să te exprimi. Să fie prima iubire, muncă, dar consider că este o mare diferenţă între “loisir” şi artă. Trebuie să ţii tot timpul seama de gustul marelui public, care este mediocru. Care nu trage în sus, ci în jos. Dacă vreau să mănânc ceva sau să-mi plătesc lumina, aceşti bani trebuie să-i produc de altundeva, din şuruburi sau dintr-un butic. Dacă întreb eu marele public cum trebuie să fac muzică, înseamnă că degeaba mai fac muzică. La noi a apărut vedeta de televiziune, care este o persoană modelată, care vine cu un bagaj foarte mic, pe care-l lasă la uşă. Nu cred în vedeta de televiziune. Teo este prima care desfiinţează vedeta TV. Vedeta de televiziune, dacă are picioare frumoase şi bust şi este simpatică, tot e bine că te uiţi. Este pusă să fie pe placul marelui public, care reprezintă mediocritatea. Este foarte normal ca cei mai mulţi să fie cei mai proşti.
C.M: Ne vrea cineva proşti?
A.A: Se polarizează vârfuri într-o zonă mică, restrânsă şi grosul rămâne pe toată valea. Omul deştept este cumpărat în Germania sau America, îşi găseşte un loc. Lucrurile sunt foarte amestecate. Deci, nu sunt arbitrul eleganţei, al adevărurilor. Sunt şi eu într-o formaţie în care ne distrăm de mama focului. Ne distrăm pe seama voastră, evident, şi pe seama noastră, şi căutăm să nu ţinem cont de nimeni. Să nu-mi spună nimeni cum să cânt, ca să am mai mult succes, pentru că nu-mi pasă. Sunt foarte puţini artiştii care nu ţin cont de lucrul ăsta. Toată lumea caută zona comercială, Partizan , ete na, că nu o caută.
C.M: Aţi fost puşi vreodată în situaţia de a trebui să daţi şpagă pentru a fi promovaţi?
A.A: La un moment dat, vom fi nevoiţi să dăm o şpagă încolo şi încoace. O vom face, numai aşa, la mişto, ca să zicem că am făcut-o şi pe asta.