Dușmanii de ieri, “nebunii” de azi

Arestat, anchetat și torturat. Ca urmare a bătăilor îndurate în timpul anchetei de Bartis Francisc – un tânăr de 18 ani – și care ajunsese într-o vădită stare de degradare psihică, anchetatorii Securității din anul 1954 au fost nevoiți să-l interneze la Clinica de Psihiatrie din Târgu Mureș. Un grup de patru medici – dintre care și două ilustre personalități de mai târziu ale urbei și științei medicale mureșene – au concluzionat că Bartis Francisc era “în stare de răspundere în momentul comiterii faptei”. Bartis Francisc n-a fost însă singurul caz de acest gen. Securitatea avea să mai apeleze la serviciile medicilor psihiatri. Asta când, în unele cazuri – așa cum se va vedea – nu ajungea chiar ea, Securitatea, să pună “concluzii medicale”.

După doar cinci săptămâni de la internare, medicii mureșeni din Clinica de Psihiatrie din Târgu Mureș au putut face istoricul bolii, din care rezulta că Bartis Francisc ar fi avut antecedente în familie, el fiind marcat profund de acestea. Nici un cuvânt despre cauzele principale – tortura fizică și psihică îndurată de tânăr în timpul anchetei – evenimente care ar fi putut determina pregnant manifestarea bolii. Prin girul științific acordat, medicii dădeau astfel aparența de legalitate anchetei Securității. Era doar una din formele de colaborare care avea să stea la baza relației dintre cele două instituții. Din păcate, s-a vorbit încă prea puțin despre aceste aspecte. O tăcere de neînțeles, dar poate că și o anumită indiferență din partea societății civile au făcut ca aceste aspecte să nu fie încă îndeajuns de bine aprofundate. Mărturiile disidentului Vasile Paraschiv care a trăit o asemenea experiență, aruncă doar o palidă lumină asupra colaborării dintre Spitalele de Psihiatrie din România comunistă și Securitatea română. Pe de altă parte, sunt greu de identificat și supraviețuitorii unor asemenea așezăminte care ar mai putea depune mărturie. Și câți dintre ei ar mai putrea fi luați azi în serios? Știut este faptul că disidenții internați în asemenea clinici – chiar sănătoși fiind – dar între bolnavi incurabili, era aproape imposibil să nu fie marcați într-un fel sau altul de o asemena experiență de coșmar. Apoi medicația care li se prescria ducea în mod invariabil spre anihilarea personalității individului. Pentru cei care doresc să aprofundeze anumite aspecte legate de Spitalele de Psihiatrie din România, lucrarea “Istoria tragică a psihiatriei românești în perioada comunismului”, de dr. I.C. Cucu și dr. “M. Dănilă, vine după 15 ani să lămurească nu numai complicitatea tacită dintre unii medici psihiatri și Securitate, dar și mobilurile acesteia, precum și metodele folosite pentru tratarea disidenților.

Tânăr și (cam) neliniștit

Născut la Gheorgheni în 1936, cu doar un an înainte de fatidicul moment al arestării sale, Bartis Francisc venise la Târgu Mureș. A fost pe rând brutar, cazangiu, pontator, etc., muncind pentru a se putea întreține. Urmează, în același timp, și clasa a XI-a la seral, la Liceul “Iosif Rangheț” din Târgu Mureș unde de altfel devenise și membru al Cenaclului literar “Salamon Erno”. Din anul 1950, așa cum reiese din documentele de anchetă ale Securității mureșene, Bartis a scris și publicat diferite articole și poezii care au apărut în diverse publicații de limbă maghiară, precum “Utunk”, “Varos Lazslo”, “Elore” și “Igaz szo”, ultima fiind și cea mai preferată dintre publicațiile lui Bartis. Pe data de 14 martie 1954, membrii cenaclului au propus să se țină o serbare în amintirea poetului Petofi Sandor, dar nefiind aprobată au ținut-o a doua zi, pe data de 15 martie. La aceasta au participat 15-16 elevi care au purtat cu această ocazie și cocarde tricolore maghiare. Așa cum s-a stabilit la anchetă, una din membrele cenaclului – cu vederi “internaționaliste” – Balog Eva, s-a ridicat în timpul ședinței de cenaclu și i-a spus lui Bartis că “…prin purtarea cocardei este micșorată figura poetului Petofi Sandor ca poet revoluționar întrucât Petofi a fost un poet al libertății internaționale și nu numai poet maghiar…”. A fost suficient ca tinerii să-și dea jos cocardele, dar pentru Bartis problemele abia de acum încolo aveau să înceapă.

“Propunem reținerea, anchetarea și trimiterea în justiție…”

“…în data de 15 martie a.c. (1954), Bartis Francisc – scria în referatul său că sublocotenentul de securitate Szabo Ioan – a organizat un grup de 15 elevi și a sărbătorit în mod ilegal 15 martie 1848, ziua revoluției maghiare. În cadrul acestei ședințe, atât el, cât și ceilalți, au recitat poezii cu caracter naționalist și au purtat cocarde maghiare în piept. De mențional este faptul că deși nu a primit aprobare de la Comitetul regional al Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.), pentru a ține această serbare, totuși Bartis Francisc a instigat și influențat pe restul elevilor ca să participe…”. Concluzia aceluiași sublocotenent Szabo Ioan, suna cât se poate de firesc: “…Bartis Francisc a fost inițiatorul acestei serbări ilegale, astfel că se face vinovat de delictul de instigare publică, fapt prevăzut și pedepsit de art. 327/alin. 3 din Codul penal al R.P.R. … “Față de cele de mai sus, propun reținerea, anchetarea și trimiterea susnumitului în justiție pentru fapta săvârșită”. Pe data de 27 iunie 1954, Bartis Francisc a fost arestat.

Din anchetă la Clinica de Psihiatrie

La mai puțin de două săptămâni de la arestare, pe data de 6 iulie 1954, unul dintre anchetatorii de Securitate, locotenentul Henter Francisc, trăgea următoarea concluzie în referatul pe care îl întocmise pentru șeful său ierarhic: “…cercetând dosarul de anchetă a învinuitului Bartis Francisc, am constatat că arestatul la data de 6 iulie 1954, în mersul cercetărilor (sic!) a prezentat semne de deranjare psihică”. Doar 11 zile i-au trebuit Securității mureșene pentru a-l transforma pe arestatul Bartis într-o “legumă”. Pe data de 8 iulie 1954, acesta a fost internat în Clinica de Psihiatrie din Târgu Mureș. Cu adresa nr. 18633 din 11 august 1954, șeful Direcției Regionale a M.A.I., maiorul Kovacs Mihai, cerea procurorului militar de la Târgu Mureș să dispună suspendarea urmării penale în cazul lui Bartis Francisc. În starea în care ajunsese acesta nu mai era periculos și deci nu mai prezenta interes pentru Securitate. “…bine nutrit, fără simptome de boală internă. Neurologic organic negativ, prezintă o serie de simptome funcționale, ca tremurături în pleoape, degete…Din punct de vedere psihic se constată în prezent unele simptome care trădează psihoza. Aceste simptome sunt : răspunsuri întârziate, necomplete, este prost orientat în timp privind mai ales debutul reacției sale psihogene, e deprimat și în același timp neliniștit…”, concluzionau cei patru medici mureșeni, dr. Csiki Kalman, cpt. dr Jozefovici Francisc, dr. Andrei Mera și dr. Kiss Ferencz. După cinci săptămâni de tratament, diagnosticul pus de medici a fost neuropatie gravă, psihoză reactivă în stare ameliorată. Printre concluziile trase de medicii mureșeni în cazul lui Bartis Francisc mai sunt câteva foarte interesante: “…De la vârsta de 13 ani suferă de nervi și avea accese funcționale cu ocazia diferitelor greutăți întâmpinate în viață…În momentul comiterii delictului a suferit de aceeași neuropatie…În momentul comiterii delictului a fost în stare de răspundere pentru faptele sale…La data de 26 iunie 1954 ( atenție – cu o zi înainte de arestare) a prezentat aceași stare de neuropatie, n-a simulat boala, arestarea sa a declanșat reacția psihotică de care suferă în prezent…”. Medicii omit însă cu bună știință să arate faptul că duritatea anchetei și nu numai arestare ar fi putut determina declanșarea neuropatiei grave constatată de ei. Cu alte cuvinte Securitatea este exonerată de orice răspundere.

Documente rătăcite… dar relevante

Prostie, indolență crasă sau amândouă la un loc? În mod cu totul inexplicabil, în dosarul de anchetă al lui Bartis Francisc apare un document care aparent n-are nici o legătură cu cazul acestuia. Este vorba despre o Hotărâre din data de 12 iulie 1954 semnată de anchetatorul de Securitate Fabian Martin prin care – Bartis era deja internat de 4 zile în Clinica de Psihiatrie din Târgu Mureș – și care se referă la învinuitul Veres Andrei. “Cercetând dosarul de anchetă a lui Veres Andrei, scria lt. Fabian Martin, am găsit că numitul arestat la data de 16 mai 1954, în timpul anchetei s-a îmbolnăvit de boală mintală…Acțiunea de anchetă în problema lui Veres Andrei, învinuit pentru faptele de activitate contrarevoluționară se vor întrerupe până la vindecarea lui”. După cum aveți ocazia să observați de data aceasta, “concluziile medicale” le trăgea direct Securitatea. Nu știm dacă Veres Andrei a avut sau nu vreo legătură cu cazul lui Bartis Francisc și ce caută această Hotărâre în dosarul lui Bartis. Este însă cât se poate de relevant că “boala mintală” la care se referă anchetatorul în cazul lui Veres s-a declanșat în timpul și mai ales din cauza durității anchetei – a se citi bătăile îndurate. Cu siguranță că Veres a urmat același traseu ca și Bartis, Clinica de Psihiatrie. De aici încolo ei nu mai contau pentru Securitate. Treaba lor se încheiase. Doi dușmani periculoși ai regimului deveniseră doar doi “nebuni” inofensivi.

“…Noua morală, cu afirmarea socialismului infailibil și invincibil, a făcut să se pună în practică așa-zisa represiune “aseptică”, adică o represiune pur medicală, pentru a camufla anumite fațete ale regimului de represiune, reușind astfel să târască psihiatria românească pe drumul celei mai mari mistificări și încălcări de etică medicală…A avea idei contra regimului, a persista în acestea reprezenta pentru torționarii psihiatriei românești un comportament patologic de tip paranoid. Rezulta în realitate că în socialism numai conformiștii puteau aspira la normalitate…”

(“Istoria tragică a psihiatriei românești în perioada comunismului” de dr. I.C. Cucu și dr. M. Dănilă)

Csiky Kalman, medic, prof. univ.

Născut în 1914 la Albiș – decedat în 1990 la Târgu Mureș. Studii: Liceul la Târgu Secuiesc și Brașov, Universitatea la Cluj. A lucrat la catedra de neurologie și psihiatrie (1940) sub conducerea lui Miskolczy Dezso la Cluj și apoi la Târgu Mureș. A condus Clinica de Psihiatrie din Târgu Mureș (1948-1981). Conferențiar, apoi prof.univ. la IMF Târgu Mureș. Și-a publicat rezultatele științifice în reviste de specialitate din țară și din străinătate. A fost cel care a descris boala răspândită de țânțari, virusul encefalitis.

Kiss Ferenc, medic neurolog

Născut în 1918 la Gălățeni – decedat la 11 martie 1997 la Târgu Mureș. Studii: Școala Superioară de Medicină și Farmacie din Iași (1940). Facultatea de Medicină din Cluj (1943); Preparator la Clinica de Boli Interne din Cluj (1943-1944); Serviciul militar, prizonier de război (1944-1945); Medic la Clinica de Neurologie-Psihiatrie din Târgu Mureș (1945-1958); Medic de policlinică la Târgu Mureș până la pensionare (1958-1978); A publicat în reviste de specialitate fiind preocupat de domeniul hemiparchinsonismului, catatoniei mortale.

“..Abuzul politic de psihiatrie nu este, deci, odios pentru că a existat și nici chiar prin frecvența sa mare, ci pentru faptul că în țările comuniste el a fost organizat de către stat care, prin aceasta, a devenit o adevarată “organizație criminală”, implicând funcționari oficiali (activești de partid, medici în calitate officială, organele represive ale statului, inclusiv Magistratura). O asemenea crimă organizată de către stat nu a mai fost cunoscută în istoria umanității…Primul pas în abuzul politic psihiatric l-a constituit internarea abuzivă. Internarea abuziva a survenit în momentul când disidentul a venit în conflict cu sistemul politic comunist și când securistul chema pe psihiatru să se pronunțe dacă acest comportament poate fi considerat ca anormal. Din moment ce acest aviz era dat, statutul disidentului se schimba, el devenind un bolnav mintal căruia i se puteau aplica măsurile de internare forțată, electroșocuri, neuroleptice, măsuri de contenție, etc. (“Istoria tragică a psihiatriei românești în perioada comunismului” de dr. I.C. Cucu și dr. M. Dănilă)

“…Într-adevăr, potențele abuzive sunt încurajate de legile privitoare la declararea incapacității mentale a unui individ. Acest lucru este deosebit de evident în Legea nr. 3/1978 care permite sechestrarea în caz de urgență medicală. Astfel, așa-zisele urgențe medicale erau transformate în urgențe de ordin politic și aceasta pe temeiul reținerii pe motiv de boala. Decretul 12/1965 prevedea internarea pentru “periculozitate” pe baza unor declarații luate de la vecini sau de la membrii familiei, fără ca individul să poată face recurs față de aceste acuzații. Tribunalul judeca în ședința închisă, fără a asigura apărarea sau probatoriul. Acuzațiile puteau fi aduse de către rude, prieteni, dar și de autorități. La fel, Decretul 313/1980 prevede posibilitatea tratamentului obligatoriu la indicația unui singur psihiatru, care putea fi ușor supus presiunilor autorităților. Mai mult, în cazul acestui decret, întreaga acțiune de privare de libertate a individului era delegată organului sanitar, în timp ce Securitatea dirija din umbră, asta ca urmare a criticilor aduse Decretului 12/1965…”

(“Istoria tragică a psihiatriei românești în perioada comunismului” de dr. I.C. Cucu și dr. M. Dănilă)

Nicolae BALINT