Profesioniştii Infernului

De astăzi, Andreea Ciucă ne face onoarea de a scrie editoriale la ZIARUL de Mureş. Un nume de marcă al magistraturii româneşti va comenta pentru d-voastră cele mai incitante subiecte ale săptămânii!

Judecătoarea Andreea Ciucă este pe cale să furnizeze cel mai întunecat coşmar posibil de închipuit procurorilor şi celorlalte autorităţi implicate în ancheta dictată împotriva ei * Cartea-document scrisă de judecătoare este o mărturie şocantă privind scenariul şi forţele care au acţionat asupra “Cazului Ciucă” * Abuzuri, fărădelegi, procurori cu metode comuniste, eficienţa Justiţiei în înscenări – sunt subiectele care răzbesc printre “Profesioniştii infernului” * Dragi Procurori comunişti (fără supărare pentru cei care nu sunt adepţii metodelor din epoca ante-decembristă), cartea este finalizată, dată în tipar şi în curs de apariţie * Ceasul ticăie a bombă

ZIARUL de Mureş vă prezintă în premieră absolută spicuiri din ceea ce se anunţă a fi un cutremur pentru Justiţia română – cartea-document “Profesioniştii infernului” scrisă de Andreea Ciucă. Pasajele de mai jos spun totul despre sistemul care poate îngropa un om fără ca măcar să apuce să se apere. Practic, prezumţia de vinovăţie este o bucată de hârtie peste care se trage apa de fiecare dată când intervine o comandă politică.

“Colegilor mei, celor ce au avut curajul şi demnitatea de a rămâne Oameni 

Astăzi este joi… ziua în care am fost obligată să simt că de la paradis la infern nu este decât un pas. Retrăiesc momentele şi-mi spun că nu pot fi decât scene ale unui spectacol ratat. Revăd actorii –în fapt nişte saltimbanci-, revăd agitaţia, zăresc din nou satisfacţia în privirea lor. Satisfacţia sălbatică a haitei care după o goană nebună şi-a răspus prada. Satisfacţia unei duzini de bărbaţi ce au reuşit să încătuşeze o femeie. Explozia lor nedisimulată: „în sfârşit am reuşit … am reuşit s-o prindem !”
Proastă regie, slabi actori.
Simt din nou, profundă, reverberaţia durerii în locul în care piepturile lor s-au izbit de pieptul meu pentru a mă reţine… Acesta a fost primul lor gest, fizic, instinctual, chiar înainte de a-mi da seama ce se întîmplă. Ei, din nou, mai mulţi, eu – singură.
Mă trezesc flancată de doi bărbaţi, într-o maşină ce goneşte pe străzile oraşului, cu sirena urlând nimicitor. Urc scările în mijlocul unui grup ostil ce cu greu mă lasă să respir. „Cel mare” îmi spune pe un ton dictatorial:  „este în interesul dumneavoastră să colaboraţi!”  Nu ştiu dacă această replică făcea parte din scenariu sau dacă a simţit nevoia unei şocante improvizaţii, dar reuşeşte să-mi aducă imediat aminte de o perioadă neagră pe care o credeam  înfrântă. Totuşi, speranţa nu mă părăseşte. Eu ştiu că nu-i nimic adevărat şi că pot dovedi ce ştiu.
Colegul procuror în biroul căruia ne înghesuim cu toţii pretinde că nu mă cunoaşte, deşi de ani de zile ne spunem pe nume, deşi de nu ştiu câte ori s-a străduit să-mi caute prezenţa insistând (în clipe festive) să-i acord măcar un dans… Acum este fioros şi nu-şi permite un simplu gest de bun-simţ, acela de a-mi răspunde la salut.”

“Fetelor din camera 705

Primul gând este unul de ură. Sunt, însă, prea sfârşită ca să-l duc la capăt. În plus, îmi dau seama că nu pot să spun un nume al vreunei persoane pe care să o fi urât în viaţă. Pentru că nu ştiu să urăsc. Nu sunt mai bună decât alţii, dar nu ştiu urî. Mă uit în jur şi observ inscripţiile de pe banca de lemn. Masa de plastic este murdară. Îmi dau seama că aici sunt primiţi toţi deţinuţii. (Mai târziu am aflat că zonei i se spune „PPD” – punct primire deţinuţi). Geamul este atât de înalt încât nu ajung la el. Vreau doar să văd stelele. Îmi este imposibil. Uşa se deschide şi încep să păşesc pe culoare. Ca deţinut. Traversez o curte imensă. Văd ziduri groase de beton şi multe, multe rânduri de sârmă ghimpată. Nu mi se pune nici o întrebare. Oricum, n-aş putea răspunde. Starea de moarte clinică se accentuează.  După alte câteva porţi de fier, ajungem la blocul femeilor.  Mă bucur că este noapte. N-aş putea suporta satisfacţia deţinuţilor urlând pe după ferestre.  Prezenţa unui magistrat alături de ei constituie o compensare a toată suferinţa. Asupra lui se îndreaptă întreaga lor furie. Aş vrea să trăiască această cruntă realitate şi cei ce semnează mandate la comandă. Dar, oricum, pe ei nimic nu i-ar mişca. Pentru că pur şi simplu nu au suflet. Sunt împietriţi şi goi. (Decât ca ei, mai bine la Rahova !)
Am parcurs zeci de astfel de curţi şi culoare, ca magistrat. Pentru că m-a interesat în mod constant situaţia din penitenciare, în special condiţiile inumane, lipsa inadmisibilă de igienă, lipsa de activitate, lipsa de preocupare pentru transformarea deţinuţilor, considerarea tuturor ca nimicuri. Mereu gândul meu a fost: dacă din 10 măcar unul poate fi salvat, efortul merită. Ironia sorţii m-a adus, ca deţinut, într-un penitenciar ale cărui detalii de reconstrucţie le cunoşteam prea bine. Alternativele viabile la pedeapsa închisorii m-au preocupat mai mulţi ani. Referate, proiecte, rapoarte, vizite de lucru, colaborări. Întreaga schemă a fost surpată la un seminar (cu puţin timp înaintea arestării mele) când unul dintre membrii conducerii Direcţiei Generale a Penitenciarelor a declarat că nu crede în aceste alternative. Cum poţi să nu crezi în ceva ce n-ai aplicat ? În ceva ce alţii practică de mai bine de o sută de ani cu mult succes ? Doar n-om fi noi cei mai deştepţi din Europa ! Nimeni nu spune să copiem, dar lipsa noastră de receptivitate ne vatămă îngrozitor. “

“Avocaţilor mei

N-aş fi acceptat niciodată ca apărarea să-mi fie făcută de avocaţi ce nu cred în mine. În nevinovăţia mea. Dar, în tot calvarul ultimelor luni, ei, cei 5 oameni ce mi-au stat alături, nu mi-au oferit decât repetate dovezi ale ataşamentului faţă de mine, ca magistrat şi ca om. Niciodată ca inculpat. Siguranţa şi încrederea lor mi-a dat putere. Profesionalismul lor mă onorează. Curajul lor îmi impune să mă înclin. Au fost punctele mele directe de sprijin, cele văzute, cele apropiate, în clipele de infern. Ei au fost legătura mea cu lumea, cu familia, cu colegii, cu legea şi, mai ales, cu mine. Ei au fost scutul  între mine şi profesioniştii infernului. N-au ezitat să pornească în noapte după mine, să stea ore în şir în faţa unei uşi, să spună lucrurilor pe nume, să se revolte, să ceară socoteală, să studieze îndelung, să fie prezenţi pe ambele scene ale lugubrului spectacol. M-au ascultat şi m-au crezut. M-a bucurat mult fraza aruncată cu veselie de unul dintre ei: „Bine că avem doar o singură variantă, cea a adevărului; altfel, faţă de tracasările la care suntem toţi supuşi, ne-am încurca îngrozitor.”
„Ceilalţi” s-au coborât atât de mult (nimic nu mă mai face să cred că-şi vor putea redobândi vreodată onoarea în această profesie care nu iartă) încât l-au întrebat pe unul dintre avocaţi care este procentul lui de încredere în nevinovăţia mea. Cum să-ţi permiţi o astfel de întrebare, tu, ca pretins magistrat, faţă de avocatului celui pe care-l anchetezi ? Răspunsul i-a umplut de o stupidă uimire. Avocatul le-a spus tranşant că dacă în alte împrejurări, chiar clare, este bine să-şi lase o marjă de 0,1% (de îndoială), în ce mă priveşte nu este loc de interpretare: sunt nevinovată, iar procurorii sunt primii care ar trebui să o ştie. Eu, însă, ştiu că nu vor avea demnitatea de a-şi recunoaşte eşecul, ci vor căuta să şi-l acopere prin noi şi noi grosolane încălcări. Dar timpul torturii mele a trecut. Acum sunt, din nou, Andreea.  Şi-i am alături pe cei 5 adevăraţi profesionişti.”   

ZIARUL de Mureş şi Andreea Ciucă încep o colaborare care va da cu siguranţă şi rezultate. Cel mai cunoscut şi apreciat judecător din Târgu Mureş, cu siguranţă unul dintre cei mai profesionişti într-ale meseriei – Andreea Ciucă – debutează în această ediţie cu primul editorial. Rubrica Andreei va rămâne constantă şi va fi un bun prilej de a găsi în ZIARUL  de Mureş o opinie deschisă, o opinie europeană prin excelenţă, o opinie care cucereşte şi pe cel care nu a cunoscut-o pe judecătoarea Andreea Ciucă personal.

Andreea Ciucă