Memoria ca formă de justiție

Născut în 1919, Aurel Dechi, țăran din Rușii-Munți, județul Mureș, a fost condamnat de autoritățile comuniste la 12 ani de închisoare și doi ani de domiciliu forțat în Bărăgan. A trecut prin patru închisori, Târgu Mureș, Cluj, Caransebeș și Gherla. În același lot cu el au mai fost condamnate încă 11 persoane, cei mai mulți din Rușii-Munți, dar și din Filea. Marcat profund de regimul de detenție, Aurel Dechi a supraviețuit închisorilor și domiciliului forțat, murind în 1992. Până la sfârșitul vieții și-a pus obsesiv aceeași întrebare: cine ne-a trădat?

Imediat după 23 august 1944, mișcarea de rezistență anticomunistă – deși organizată precar și oarecum în pripă – s-a extins totuși la nivel național. Grupurile de rezistență au acționat în zonele muntoase și în cele puternic împădurite. Cele mai cunoscute grupuri de rezistenăț au fost “Haiducii Muscelului”, “Divizia Sumanele Negre”, “Haiducii lui Avram Iancu”, “Vlad Å¢epeș I și II”, dar au fost și grupuri mai mici care s-au organizat, ori au încercat să se organizeze în mod spontan, mai ales în lumea satelor. Rezistența anticomunistă a acestor grupuri nu a fost din păcate coordonată la nivel național și ca atare, durata și eficiența acțiunilor lor, depindea de atitudinea populației locale și de capacitatea de a-și procura alimentele necesare în zonă. Făcând uz de mijloace de intimidare de o cruzime inimaginabilă, dar beneficiind și de sprijinul consilierilor sovietici, precum și al unor informatori recrutați chiar din rândul localnicilor, Securitatea română a reușit spre sfârșitul anului 1958 să anihileze mișcarea de rezistență anticomunistă. Dramele supraviețuitorilor din rezistență și ale familiilor lor sunt încă puțin cunoscute, dar în fiecare sat românesc s-au consumat zeci de drame care merită să fie cunoscute pentru că sunt de frapt un capitol de istorie orală. Iar atunci când – așa cum spunea poeta Ana Blandiana – “justiția din România postcomunistă nu reușește să fie ceea ce ar trebui să fie, chiar și memoria poate fi o formă de justiție”.

“M-a lăsat acasă cu trei copii mici”

Anica Dechi, are 79 de ani. A trăit profund drama soțului ei și o retrăiește ori de câte ori își aduce aminte. Anica Dechi ne-a relatat : “În 1942, eram amândoi refugiați la Brașov. El era soldat la aviație și eu eram infirmieră la un spital. Atunci ne-am cunoscut, dar numai în 1944 ne-am căsătorit. În celălalt an, am venit la Rușii-Munți, de unde era el. Apoi au venit pe lume primii trei copii. Toate au mers bine până în 1950 când l-au arestat. M-a lăsat acasă cu trei copii mici. Știu că a fost întotdeauna împotriva comuniștilor, dar n-a fost singurul de pe aici. Mai știu că avea și arme. La proces am aflat că erau 12 în grupul lor. Au fost arestați pe rând. De aici a mai fost arestat Grigore Frenț, apoi Laurențiu Stuparu… nu-i mai știu pe toți. Au fost judecați de Tribunalul Militar din Cluj sub acuzația de uneltire împotriva ordinei de stat. El a primit cel mai mult, 12 ani de închisoare și confiscarea averii. Înainte de fi condamnat a stat în anchetă la sediul Securității din Târgu Mureș aproape doi ani. Cât a fost la Târgu Mureș mă duceam la el să-i mai duc câte un pachet cu mâncare, cu haine curate, cu țigări… nu l-am putut vedea și i le lăsam la poartă. Din când în când îmi mai dădeau hainele să i le spăl și atunci vedeam că au sânge pe ele. Știam că îl bat, mi-a și povestit mai târziu. În 12 ani de închisoare câți a făcut, l-am văzut o singură dată, la Caransebeș. Mi-a fost foarte greu, dar mă bucuram că trăiește”.

Ciulinii Bărăganului și bunul păstor

Anica Dechi își continuă relatarea : “În 1962 a ispășit cei 12 ani de închisoare. Dar în sentință i-au dat și doi ani de domiciliu forțat în Bărăgan. Am lăsat copii la socrii și am plecat cu el la Viișoara, un sat în mijlocul unui câmp. Era un sat foarte sărac, ridicat de alți deportați – mai ales bănățeni – care trecuseră pe acolo. Era foarte bolnav când a ieșit din pușcărie și avea mari probleme cu plămânii. Abia se mai ținea în picioare de slab ce era. Om în floarea vârstei avea abia 36 de kilograme. Până s-a mai pus pe picioare, am lucrat numai eu. I-a fost foarte rău și la un moment dat a fost internat la spital, în Slobozia. Am crezut că moare acolo, dar a avut zile. Așa a vrut Dumnezeu. Cel mai greu ne-a fost în iarna lui 63 pe 64. Ne-am îmbolnăvit amândoi și eram în pat. Nu mai aveam nimic de mâncare și credeam că o să murim fie de boală, fie de foame. Atunci s-a întâmplat o minune. A venit un preot romano-catolic în cocioaba noastră, părintele Miller. Era și el deportat împreună cu alți preoți catolici. Nu știu cum, dar ne-a făcut rost de mâncare și cât am fost bolnavi ne-a vizitat mereu și ne-a adus tot ce a putut. Așa am scăpat din cumpăna aceea. Când s-a făcut sănătos, bărbatul meu, care era ortodox, a trecut la catolici. Probabil că gestul preotului l-a hotărât definitiv, pentru că el avea de gând mai de mult să facă lucrul acesta. Îmi povestise că pe când era în închisoare la Caransebeș, conducerea închisorii i-a pus să se bată între ei. El a refuzat. Au refuzat și preoții romano-catolici și greco-catolici care erau acolo. Dar au primit o bătaie groaznică de la alții. Pe el l-a bătut un preot ortodox, deținut ca și el. Probabil că preotului i-a fost frică de ce ar putea păți dacă refuză… atunci a hotărât Aurel să se despartă de ortodoxie. N-a putut să înțeagă cum un păstor de suflete își părăsește turma, ba mai mult, o și asuprește”.

“A iertat totul, dar n-a putut să uite…”

În 1964, familia Dechi s-a întors la Rușii-Munți. Drama lor se înscrie în drama colectivă – atât de puțin știută – a zecilor de mii de rezistenți anticomuniști și ale familiilor lor. Fără să se lase învinși, dar cu mare greutate și într-un mediu ostil, au luat viața de la capăt. Vremurile se schimbaseră. Nici prietenii de altădată nu mai erau aceiași. Ceilalți foști condamnați din lotul său se întorseseră mai demult. Aurel Dechi – cel care primise cea mai mare condamnare din lotul celor doisprezece – nu mai avea încredere în prieteni. I-a evitat tot timpul și nu și-au mai vorbit niciodată. Știa că unul dintre ei îi trădase. A sperat că cel ce făcuse acest lucru va avea remușcări și că poate, într-o zi, va veni la el să-i spună. N-a făcut-o. L-ar fi iertat pentru că timpul închide rănile, iar că pe măsură ce anii trec devenim mai înțelepți. Dar cel ce-i trădase n-a făcut acest lucru ducând probabil cu el în mormânt groaznicul și apăsătorul adevăr.Atunci s-a însingurat și mai mult. În 1992 Aurel Dechi a murit discret în mijlocul familiei, singura care i-a fost alături tot timpul. “A iertat totul, dar n-a putut să uite niciodată prin câte i-a fost dat să treacă. Dar bunul Dumnezeu îi va judeca la Judecata de Apoi pe toți cei care ne-au adus atâta amar de suferință prin câtă ne-a fost dat să trecem pe lumea asta”, ne-a zis simplu, senin și oarecum resemnată Aurica Dechi.

Grupurile cele mai eficiente

Prin amploarea acțiunilor pe care le-au desfășurat, cele mai eficiente grupuri de rezistență anticomunistă au fost:

l grupul condus de maiorul Nicolae Dabija din Munții Apuseni – grup lichidat în 1949;

l grupul din Banat, condus de colonelul Ion Uță și legionarul Spiru Blănaru – grup lichidat în 1949 ;

l grupul de rezistență din Bucovina, aflat sub conducerea lui Vladimir Macoveciuc și, după moartea acestuia, sub cea a fraților Ion și Gavrilă Vatamaniuc, ultimul capturat abia în 1955;

l grupul de rezistență din Făgăraș – unul dintre cele mai active – condus de Ion Gavrilă-Ogoreanu pe versantul nordic și colonelul Arsenescu și frații Toma și Petru Arnăuțoiu pe versantul sudic – acestea au fost lichidate pe rând până în 1958;

Nicolae BALINT