Cine aruncã piatra?
“Cel fãrã de pãcat dintre voi sã arunce cel dintâi piatra”. Cuvântul adresat acum douã milenii de Iisus celor nerãbdãtori sã o lapideze pe femeia prinsã în adulter se potrivește ca o mãnușã vremurilor de astãzi, când desecretizarea dosarelor de colaborare cu fosta Securitate ale capilor Bisericii Ortodoxe a scos la ivealã un avânt justițiar molipsitor. “Ai vãzut ce “podoabã” e cutare episcop?!”, “Å¢i-am spus eu cã popii sunt netrebnici!”, “Ce încredere mai poți avea în Bisericã?”, sunt doar câteva din reproșurile, acuzele și concluziile formulate, lãuntric sau zgomotos, de semenii noștri, majoritatea membri ai aceleiași Biserici cãreia îi reproșeazã scãderile. Din pãcate, o astfel de viziune trãdeazã o neînțelegere totalã a rostului vieții creștine, a Bisericii ca organism divino-uman în interiorul cãruia se lucreazã mântuirea fiecãruia. Așa cum au repetat de nenumãrate ori Sfinții Pãrinți, Biserica este spitalul în care toți, preoți și credincioși deopotrivã, își trateazã, cu ajutorul lui Hristos și a Duhului Sfânt, rãnile firii cãzute pentru a se putea îmbrãca cu haina sfințeniei. Hristos n-a venit pentru cei sãnãtoși, pentru cã aceștia nici nu existã. Fiecare dintre noi, ierarh sau mirean, este atins sau marcat, într-un fel sau altul, de neputințe și cãderi îngrozitoare. Însã Hristos nu dorește moartea pãcãtosului ci așteaptã cu rãbdare întoarcerea lui, chiar pânã în ultima clipã a vieții. Cei care susțin cã aprecierea dosarelor preoțimii este de ordin politico-lumesc și nu de ordin bisericesc dovedesc cã n-au pãtruns încã taina Bisericii, o tainã a pocãinței și iertãrii continue, lucrate într-un organism viu, în care circulã harul tãmãduitor. Înainte de a arunca cu piatra, cei tentați sã facã acest lucru poate cã ar trebui sã se întrebe în ce mãsurã participã la viața haricã a Bisericii, prin prezența regulatã la Liturghie, spovedanie, relația cu un duhovnic și mai ales împãrtãșirea cu trupul și sângele lui Hristos. Cine a apucat pe calea cea strâmtã știe cât de mari sunt ispitele și încercãrile care se abat asupra credincioșilor, începând cu ierarhii. În plus, sã nu uitãm cã, așa cum a dezvãluit zilele trecute un istoric care a cercetat arhivele CNSAS, numãrul enoriașilor care i-au turnat pe preoți a fost infinit mai mare decât al preoților care au acceptat pactul cu Securitatea. Din fericire, un astfel de stigmat care în lumea noastrã rece îți poate pecetlui viața pânã la ultima suflare, poate fi șters rapid de îmbrãțișarea tandrã a lui Hristos. În sânul Bisericii Sale orice pãcat, oricât de grav, poate fi iertat și uitat, iar fiul rãtãcitor întors acasã este primit cu brațele deschise. Acest adevãr este dovedit de o minunatã întâmplare petrecutã în Rusia sovieticã, anticreștinã, când un tânar ateu racolat de KGB a fost trimis la seminar cu scopul de a se înfiltra în Biserica Ortodoxã. În clipa hirotonirii, în fața mulțimii de credincioși, tânãrul a simțit harul lui Dumnezeu și, rãscolit de aceastã trãire, a mãrturisit tuturor nevrednicia sa și dorința de a renunța la preoție. În aceași clipã, toți credincioșii au îngenuncheat și i-au cerut proaspãtului hirotonit sã rãmânã pãstorul lor. Meritã sã ne întrebãm câți dintre noi, aflați într-o situație similarã, am fi procedat la fel sau ne-am fi aplecat pentru a apuca piatra împietririi inimilor noastre…
de Ioan BUTIURCA
