Lamâi electorale
Fatalitatea clasei politice românesti postdecembriste consta în aceea ca de 17 ani produce lideri politici si situatii electorale care ne forteaza de fiecare data sa alegem negativ, împotriva a ceva sau cineva, si nu pentru ceva. Suntem constrânsi sa alegem de teama grozaviei iminente a unui rau alternativ si mai mare, si nu pentru ca am rezona în mod rational cu vreo idee, proiect sau personalitate politica (ma tem ca asa ceva nici macar nu exista pe scena noastra politica). Acesta este paradoxul. Sub retorica sperantei de mai bine, orice campanie electorala camufleaza, de fapt, prin spectacolul costisitor al persuasiunii ieftine, frica atavica de mai rau a românului.
Daca ar fi sa schitez în cheie psihanalitica un scurt istoric al gesturilor noastre electorale, v-as reaminti cum am votat noi ca cetateni, în toti acesti ani de libertate (ce cuvânt mare si ce trist suna în acest context).
În mai 1990, în fatidica Duminica a Orbului (mai tineti minte?), votam atunci frenetic, în ecourile înca nestinse ale fricii de teroristi si ale spaimei de schimbare. Fiindca, în penuria unor proiecte politice de anvergura, liderii politici ai vremurilor (tatuci ai revolutilor socialiste) încercasera sa ne bage în cap cu forta, faptul ca schimbarea radicala, anticomunista, pe care noi o speram si de care ei se temeau (ca dracul de tamâie), ar fi echivalat cu violenta si anarhia (de care, din pacate, chiar am avut parte, prin cruzimi inter-etnice si mineriade terifiant dirijate). Macinati de angoase, am (ati) votat atunci pentru liniste si consens, ambele lozinci puternic diversioniste. În 1992, din nou, înca speriati de efectele prost si neonest gestionate ale schimbarii de regim, am optat anxiosi pentru continuitate. În 1996, marea noastra nadejde de schimbare avea în fundal lehamitea fata de perversitatea unui regim necrofil, care întretinuse în tot acest rastimp al tranzitiei, raporturi dubioase cu comunismul declarat defunct si care, pe calea reformelor, facea cu de-a sila câte o jumatate de pas înainte si doi înapoi.
În 2000 am fost nevoiti sa revenim la un rau cunoscut, oripilati de posibilitatea unui rau si mai mare. A fost situatia electorala cea mai perversa cu putinta (poate ca sunt optimista, s-ar putea si mai rau) când, la al doilea tur de scrutin prezidential, toti alegatorii de centru dreapta si adversarii ireconciliabili ai cripto comunismului iliescian a trebuit sa ne calcam pe inima si pe principii pentru a nu lasa, totusi, tara pe mâinile unui extremist notoriu. În 2004, sub speranta portocalie a stat, de fapt, exasperarea fata de nesfârsita coruptie girata de partidul rosu. Faptul ca, între timp, lozinca “Sa traim bine!” a devenit o gluma proasta si cinica, e de la sine înteles.
Frica, jena, exasperare. Sanatoase motivatii electorale ne-au animat în toti acesti ani, nu-i asa? Daca as fi directorul de campanie al oricarui partid politic, as renunta la micii electorali. As oferi alegatorilor, mult mai eficient si onest, lamâi. Sa li se taie greata. (Apropos de mici, ati remarcat cum aceste delicatese culinare ale românului de rând au (re)devenit, mai nou, un pretext politic, un simbol popular al semi-erectiei electorale în care toate partidele politice se complac? De pilda, tocmai am aflat (la coafor) ca de 1 mai, un lider faimos (nu spui care) a oferit carbuni cetatenilor iesiti cu gratarul la padure. Ce dragut! Mai ramânea sa le si întoarca micii pe gratar si voturile i-ar fi fost asigurate. Daca le mai si stingea apoi focul ca barbatii, ar fi fost cu adevarat tare!)
Acum, la referendum, din nou în proximitatea Duminicii Orbului, suntem invitati cu aceeasi perversitate, sa ne dam girul asupra unei degringolade politice in integrum, la care a contribuit întreaga clasa politica, fara exceptie. O situatie a carei bizarerie frizeaza teatrul absurd.
Daca ar fi sa merg la vot, nu as face-o de dragul presedintelui tarii (Basescu nu e presedintele meu, desi l-am votat, de voie, de nevoie, si îi recunosc, totusi, câteva merite incontestabile în acest cvasi mandat), ci pentru ideea de presedinte al statului. Votul acesta, daca ar fi sa fie (caci nimeni nu ne poate aduce argumente suficiente ca trebuie sa mergem la vot si sa giram astfel gogomaniile politicienilor, nici chiar domnul Liiceanu, pe care, cu toata stima, nu-l recunosc ca director de constiinta, ci doar ca reprezentant de seama al unui categorii sociale cu care ma identific), votul acesta, zic, ar fi dat mai degraba din jena fata de posibilitatea interimatului vacaroian, si din lehamite fata de nesfârsitele scandaluri. Scena noastra politica nu mai este demult (daca a fost vreodata) un spatiu al dezbaterilor de idei, de proiecte si politici sociale, cum firesc ar trebui sa fie, ci doar un iarmaroc mediatizat al schimbului neostoit de invective.
Doamnelor si domnilor politicieni, nu aveti nici cea mai vaga banuiala ca agenda dumneavoastra politica este, în cel mai bun caz, paralela, daca nu cumva total opusa preocuparilor, grijilor si intereselor cetatenilor care v-au ales?
N-ati observat ca românii îsi cumpara tot mai des lamâi?
Sid Nedeea
