Adevărul despre Învierea lui Hristos

Învierea lui Iisus Hristos este cel mai de seamă eveniment petrecut vreodată în istoria omenirii. Este evenimentul prin care Domnul Iisus a biruit moartea, consecinţa păcatului adamic şi a făcut posibilă restabilirea relaţiei omului cu Dumnezeu prin credinţa în jertfa de pe Golgota. Importanţa acestui act este incomensurabilă, pentru că, în ultimă instanţă, destinul etern al fiecărui om depinde de felul în care se raportează la realitatea Învierii.

Relatările evanghelice privind prinderea, judecata, condamnarea, răstignirea şi Învierea lui Iisus Hristos frapează, mai mult decât orice, prin sobrietatea lor. Se simte că intenţia Evangheliştilor n-a fost să consemneze evenimente strict istorice sau să scrie texte cu valoare estetică. Ei au procedat astfel, deoarece Învierea lui Hristos este un act capital, o intervenţie dumnezeiască atât de clară, încât nu necesită nici comentarii, nici cosmetizări. Totuşi, în mod firesc, unele întrebări au apărut şi unele precizări sunt realmente utile. Le vom prezenta în continuare, în speranţa că vor fi de folos atât creştinilor dedicaţi, cât şi celor care se mai îndoiesc de realitatea şi însemnătatea învierii lui Hristos. Acestora din urmă le vom spune că nu putem crede în Învierea lui Iisus dacă nu credem mai întâi în moartea Lui. Deoarece au fost unii oameni care au emis teorii conform cărora Iisus a fost doar într-un leşin profund pe cruce sau în comă, iar ulterior, în mormânt, pe piatra rece şi-a revenit, trebuie sa arătăm adevărul. În acest scop, este necesar să realizăm chinurile şi tortura suferite de un om care a fost biciuit, apoi răstignit.
Patimile lui Iisus

Din relatările Evangheliştilor, ştim ce s-a întâmplat în ultimele ore din viaţa lui Hristos. După ce Iisus a fost prins în grădina Ghetsimani şi adus în faţa Sanhedrinului, mai marii sinagogii l-au condamnat la moarte şi l-au trimis guvernatorului roman al Iudeei, Ponţiu Pilat, pentru împlinirea sentinţei. Atât Noul Testament, cât şi literatura rabinică indică foarte clar că Pilat a încercat să se opună condamnării lui Iisus, pe Care-L considera nevinovat. El s-a spălat în public pe mâini, a apelat la Irod Antipa, a organizat o veritabilă scenă a suferinţei pentru a înduioşa poporul (arătarea lui Iisus biciuit, legat şi cu cunună de spini), a încercat să-l amnistieze pe Iisus cu ocazia Paştilor, dar fără succes. În cele din urmă, după ce autorităţile iudaice au ameninţat că-l vor acuza de trădare a Cezarului (pentru că Iisus s-ar fi declarat Împărat, uzurpând, chipurile, autoritatea acestuia), Pilat a cedat. Iisus a fost condamnat să moară prin cel mai groaznic supliciu din acea vreme – crucificarea, considerată de Cicero “servitutis extremum summumque supplicium” – Ťcea mai extremă formă de pedepsire a sclavilorÅ¥ şi “crudelissimum taeterrimumque supplicium” -Ť cea mai crudă şi mai dezgustătoare pedeapsăÅ¥.
Flagelarea

Cum în Roma antică crucificarea era precedată întotdeauna de flagelare, Iisus a fost supus mai întâi biciuirii cu aşa-numitul “flagrum”, un bici scurt cu cozi de piele de lungimi diferite, în care erau împletite bile de fier sau bucăţi ascuţite de oase de oaie. Înainte de a fi flagelat, osânditul era dezbrăcat de hainele lui, iar mâinile îi erau legate cu funii de un stâlp. Spatele, fesele şi picioarele celui legat erau biciuite de mai mulţi soldaţi. Deşi iudeii limitau prin lege numărul de lovituri la “patruzeci fără una”, romanii nu aveau o asemenea limită, victima aflându-se astfel la cheremul biciuitorilor. Severitatea torturii depindea de dispoziţia soldaţilor şi avea menirea de a slăbi victima până în pragul morţii. Textele existente în acea vreme descriu cu lux de amănunte consecinţele flagelării: “bilele de fier provoacă răni profunde, iar oasele ascuţite lasă brazde adânci pe trup. Pe măsură ce biciuirea continuă, bucăţi de carne se desprind din trup, lăsând să se vadă pe alocuri osul.
Sângele ţâşneşte şi se scurge în şuvoaie pe pământ”. După ce a trecut prin toate aceste chinuri, Iisus a fost victima unui alt obicei al vremii – adeseori, după biciuire, soldaţii îl batjocoreau pe osândit. Soldaţii romani, amuzaţi de faptul că Iisus pretindea că este rege, i-au pus o robă pe umeri, o coroană de spini pe cap, şi un baston de lemn pe post de sceptru în mâna dreaptă. Apoi, l-au scuipat, şi-au bătut joc de el şi l-au lovit în cap cu bastonul de lemn.
Crucificarea

În această stare de slabiciune fizică şi mentală, Iisus a fost obligat, după un alt obicei al vremii, să-şi ducă în spate crucea, de la locul flagelării până la cel al crucificării, în afara zidurilor oraşului Ierusalim. Deoarece o cruce cântărea în jur de 135 de kilograme, osânditul purta doar partea transversală a acesteia, care avea între 35 şi 55 de kilograme. Crucea era aşezată pe ceafa victimei, care era însoţită până la locul crucificării de o gardă militară romană, condusă de un centurion. La locul execuţiei, osânditul era aruncat cu spatele la pământ şi cu braţele întinse şi era fixat de cruce cu ajutorul unor cuie de fier, lungi de aproximativ 13-18 centimetri şi late de un centimetru. Cuiele erau înfipte în palme sau la încheieturile palmelor, precum şi în labele picioarelor. După baterea cuielor, crucea era ridicată în poziţie orizontală, iar deasupra capului osânditului era fixată o plăcuţă, pe care erau scrise numele condamnatului şi crimele pentru care era pedepsit. Victima mai supravieţuia între 3-4 ore şi 3-4 zile, în funcţie de severitatea traumatismelor provocate de biciuire. Până în clipa morţii, victima trecea prin chinuri îngrozitoare: venele sfâşiate şi tendoanele zdrobite provocau o durere atroce, rănile inflamate începeau să se cangreneze, iar arterele, mai ales cele ale capului şi stomacului, se umflau din cauza sângelui închegat. La toate acestea se adăugau setea arzătoare, foamea şi ameţeala. În plus, cel crucificat era obligat să suporte durerea provocată în urma secţionării nervilor de la încheieturile mâinilor şi din picioare. Din cauza poziţiei nenaturale, greutatea corpului presa asupra muşchilor intercostali, stânjenind expiraţia şi provocând crampe şi contracţii musculare. Fiecare respiraţie devenea tot mai greoaie, până când, în final, victima murea asfixiată, cu trupul golit de sânge. Toate acestea, cât şi faptul că soldaţii au străpuns cu suliţa coasta lui Isus din care a curs sânge şi apă, dovedesc că moartea fizică, în trup, a fost o realitate pentru Mântuitor.
Învierea Domnului

Acest fel de a pieri, ales de Dumnezeu, a fost o încununare a kenozei (golirii de Sine), practicată în Întrupare de a doua Persoană a Sfintei Treimi. Într-adevăr, şi actul Învierii s-a petrecut în ascunsul nopţii, în acelaşi anonimat ca şi Naşterea Mântuitorului. Deşi este cel mai mare eveniment al istoriei umane, nu ştim cum s-a derulat. Ne-au rămas doar câteva semne. Cel mai “evident” este mormântul gol. Nimeni nu a contestat vreodată, nici măcar în literatura rabinică, ostilă lui Hristos, existenţa mormântului gol din Ierusalim. Evanghelistul Matei (28, 11-15) arată că imediat după Înviere, oficialităţile evreieşti au răspândit zvonul că trupul lui Iisus ar fi fost furat de ucenici. Ipoteza furtului trupului de către ucenici este lesne de combătut. Se ştie foarte bine cât de uşor l-au părăsit aceştia pe Iisus, în momentele cele mai grele. Mai mult, în zilele care au urmat crucificării, apostolii au stat ascunşi, de teama autorităţilor. E de prisos să mai spunem că, în aceste condiţii, ei nu s-ar fi încumetat să se apropie de mormântul lui Iisus, mai ales că acesta era păzit de o gardă de soldaţi romani.
Tocmai din aceste motive, cea mai măreaţă dintre toate dovezile Învierii este transformarea vieţilor ucenicilor lui Iisus. Când mesajul Învierii le-a fost vestit întâi, ei erau neîncrezători, dar din momentul în care s-au convins, nu s-au mai îndoit niciodată. La răstignire ucenicii erau fără speranţe; în prima zi a săptămânii inimile le clocoteau de siguranţă şi speranţă. Din 12 bărbaţi, 11 au murit ca martiri pentru că au crezut două lucruri fundamentale: că Iisus a Înviat şi că El este Fiul lui Dumnezeu. Cum se justifică schimbarea uluitoare a acestor oameni într-un timp atât de scurt? Simpla dispariţie a trupului lui Iisus din mormânt nu ar fi putut să le transforme spiritele şi caracterele. Trei zile nu ar fi fost de ajuns pentru înfiriparea unei asemenea legende care să-i afecteze într-o asemenea măsură.
Nebuni întru Hristos

Replica pe care mulţi o dau în cor este: “Ei bine, mulţi oameni au murit pentru o minciună; şi ce dovedeşte asta?” Într-adevăr, mulţi au murit pentru o minciună, însă au crezut că ea este adevăr. Dacă Învierea n-ar fi avut loc, ucenicii ar fi ştiut aceasta. Este greu să găseşti în istorie 11 bărbaţi care să fi murit pentru o minciună, ştiind că este o minciună! Apostolii au fost torturaţi, biciuiţi şi, în cele din urmă, au trecut prin testul morţii pentru a confirma ceea ce au proclamat: Petru a murit crucificat, Andrei – crucificat, Matei – ucis cu sabia, Ioan – de moarte naturală, (singurul caz), Iacob, fiul lui Alfeu – crucificat, Filip – crucificat, Simon – crucificat, Tadeu – străpuns de săgeţi, Iacob, fratele lui Iisus – ucis cu pietre, Toma – ucis cu lancea, Bartolomeu – crucificat şi Iacob, fiul lui Zebedeu – ucis cu sabia.
Mai mult, ucenicii lui Iisus au proclamat Învierea Mântuitorului în timpul în care oameni ce avuseseră legatură directă cu evenimentele despre care vorbeau ei, se mai aflau încă în viaţă. În anul 56 d.H., Apostolul Pavel a scris că peste 500 de oameni Îl văzuseră pe Hristos înviat şi că mulţi dintre aceştia erau încă în viaţă.
Şi mai presus de orice, vieţile transformate a milioane de oameni care au crezut în moartea şi învierea lui Iisus de-a lungul celor aproape 2000 de ani ce s-au scurs de atunci, constituie un argument în plus în favoarea Învierii.
Ferice de cei care au crezut, fără să fi văzut, spune Iisus. Iar pentru cei care caută dovezi, le spunem numai atât. Dovezi există; ele trebuie doar căutate. Dumnezeu Însuşi ne spune: “Şi dacă… vei căuta pe Domnul, Dumnezeul tău, Îl vei găsi, dacă Îl vei căuta din toată inima ta şi din tot sufletul tău.” (Deut. 4:29)

Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor coincide în acest an cu lansarea pe ecranele cinematografelor româneşti a “Patimilor lui Hristos”, film regizat de celebrul actor şi producător Mel Gibson. Pelicula, care prezintă într-o manieră extrem de naturalistă ultimele 12 ore din viaţa Mântuitorului, a stârnit controverse în lumea întreagă, din cauza accentului pus pe scenele de violenţă şi a acuzaţiilor de antisemitism formulate de o serie de organizaţii evreieşti. Cu toate acestea, atât Biserica Romano-Catolică, cât şi o serie de Biserici Ortodoxe autocefale şi-au exprimat convingerea că vizionarea filmului îi va face pe oameni să se apropie mai mult de Dumnezeu. Astfel, reprezentanţi ai Vaticanului au declarat că filmul “reflectă cu fidelitate suferinţele lui Hristos şi experienţa umilirii şi condamnării Sale. Din acest motiv, comentariile potrivit cărora filmul este prea violent sunt oarecum ipocrite. Pelicula prezintă de fapt reacţia oamenilor faţă de Adevăr, manifestată, din păcate, sub forma revărsării nemăsurate a violenţei asupra lui Iisus Hristos. Mai mult, în film nu este vorba despre o violenţă care conduce la mai multă violenţă, ci tocmai la contrariul ei – Iubire şi Iertare. Iisus cere iertare pentru călăii săi şi îi iartă din toată inima, arătându-ne calea pe care trebuie să o urmăm cu toţii .”     
La rândul său, Biserica Ortodoxă Rusă a declarat într-un comunicat de presă că “pentru cei care ştiu puţine despre Hristos, dar vor să afle mai multe, pentru cei care nu obişnuiesc să meargă cu regularitate la Biserică, filmul poate deveni o revelaţie şi îi poate ajuta să se apropie mai mult de Dumnezeu”. În ce priveşte scenele de violenţă din film, Biserica Ortodoxă Rusă consideră că “în lumea noastră modernă, în care oamenii sunt tot mai refractari faţă de suferinţă şi moarte şi fac tot ce pot pentru a evita aceste probleme, devenind egoişti şi închişi în sine, naturalismul scenelor are scopul de a sparge carapacea insensibilităţii oamenilor şi de a mişca inimile acestora.”
În Târgu-Mureş, “Patimile lui Hristos” vor putea fi vizionate în perioada 23-29 aprilie.

Despre simboluri creştine ale vieţii şi fertilităţii
Ouăle roşii şi Patimile  Mântuitorului

Creştinismul îşi are începuturile în viaţa temporală. Tacitus, cel mai de seamă istoric al romanilor, leagă numele şi originea creştinilor de “Christus”, care în timpul domniei lui Tiberius “a suferit moartea prin sentinţa procuratorului Pilat din Pont”. Lucian l-a descris pe Hristos ca pe unul “care a fost răstignit în Palestina” pentru că a început “un nou cult”. Acelaşi autor îi ridiculiza pe creştini, pentru că se “închinau acestui sfânt răstignit”. Despre existenţa terestră a lui Hristos au mai depus mărturie Dio Cassius, Josephus Flavius, Suetoniu şi Pliniu.

Paştele, ziua învierii lui Iisus Hristos, este prăznuit de toţi creştinii ca o sărbătoare de mare bucurie sufletească, cu belşug de bucate, între care nelipsite sunt ouăle roşii.
Obiceiuri precreştine

Cei care au studiat tradiţiile vechi ale popoarelor susţin că obiceiul de a se folosi ouă colorate cu diferite ocazii (sărbători, datini de înmormântare etc.) vine din timpuri imemoriale.
Ouăle colorate, fără de care nu putem concepe Paştele, apar în ritualuri practicate încă din era precreştină, fiind un evident simbol al vieţii şi al fertilităţii.
Spre exemplu, în Egiptul antic exista obiceiul de a atârna în temple ouă vopsite, ca simbol al puterii regenerative în acel loc sacru. Tot în Egiptul faraonilor, oul era simbolul legământului vieţii şi reprezenta, totodată, sicriul ori camera mortuară.
Această simbolistică s-a păstrat şi în tradiţia creştină. Ouăle simbolizează şi mormântul purtător de viaţă al lui Iisus Hristos, care s-a deschis la învierea sa din morţi. De aceea, când sparg ouăle prin ciocnire, dar şi atunci când se întâlnesc unii cu alţii, creştinii îşi spun “Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”
În Roma antică, la sărbătoarea lui Ianus –  arăta Simion Florea Marian – tinerii colorau ouă pe care şi le dăruiau sau le foloseau în unele jocuri. Artur Gorovei arăta, într-un studiu publicat în 1937, că erau folosite ouăle colorate de către chinezi cu 2000 de ani î. Hr. Tot el, pe baza unor anchete etnografice, descrie aceste obiceiuri ale ouălor colorate aşa cum se păstrau în Anglia, Armenia, Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Egipt, Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Lituania, Polonia, România, Spania, Suedia şi Ungaria.
Cu mult înainte de apariţia creştinismului, la festivalurile de primăvară, cei bogaţi aveau obiceiul de a dărui ouă învelite în foiţă de aur, în vreme ce oamenii de rând ofereau ouă vopsite cu culori obţinute din plante.
Tradiţia creştinată

Tradiţia creştină a preluat acest element şi, ulterior, s-au găsit diferite justificări pentru a explica prezenţa sa în ritualul pascal. Se spune că atunci când Maria Magdalena l-a întâlnit pe împăratul Tiberius, i-a dăruit un ou roşu, ca simbol al Învierii Mântuitorului şi al vieţii noi.
Chiar dacă la toate popoarele creştine există obiceiul de a vopsi ouă de Paşti, arta decorării lor diferă mult de la o regiune la alta. Cei mai mulţi dintre autori sunt de acord că ouăle încondeiate, specifice ortodocşilor, sunt cel mai frumos lucrate. Aceasta explică de ce ouăle produse de ucraineni sau români, spre exemplu, sunt atât de apreciate de occidentali. La greci, predomină obiceiul de a vopsi ouăle roşii, această culoare simbolizând sângele vărsat de Cristos. În Germania şi Austria, se mai păstrează încă tradiţia de a dărui ouă verzi, culoarea vegetaţiei renăscute, în joia din Săptămâna Sfântă.
La multe popoare slave, ouăle sunt decorate cu aur şi argint, pentru a sublinia astfel cât de preţios este darul făcut celor apropiaţi. În Polonia, simbolul de fertilitate asociat oului a dăinuit multă vreme, fetele tinere obişnuind a trimite unul sau mai multe bărbatului iubit.
Obiceiul se mai poate întâlni şi la unele popoare latine. Spre exemplu, în unele regiuni ale Italiei există reguli foarte precise privind numărul de ouă ce se cuvine a fi dăruite fiecărui bărbat: două pentru rude sau cunoştinţe, patru pentru indivizi nesuferiţi, şase pentru iubit şi 12 pentru logodnicul cu care fata urmează să se mărite în cursul anului respectiv. În unele ţări, există obiceiul de a se organiza concursuri de rostogolit ouă, obicei ale cărei rădăcini se pierd în negura timpului. Tradiţia a fost creştinată, spunându-se că oul care se rostogoleşte simbolizează piatra dată la o parte de pe mormântul lui Iisus.
Simboluri şi legende

Legendele creştine au legat simbolul ouălor roşii de patimile Mântuitorului. Răstignirea şi Învierea Lui se înfrăţesc cu reînvierea naturii primăvara şi cu reluarea ciclurilor vieţii. Obiceiul de a dărui ouă apare menţionat şi în cronicile medievale, unde se spune că stăpânii le făceau cadou servitorilor fideli.
Oul, el însuşi purtător de viaţă, devine un simbol al regenerării, al purificării şi al veşniciei. Cea mai cunoscută tradiţie creştină spune că Maica Domnului, venită să-şi vadă fiul răstignit, a adus ouă pentru a-i îmbuna pe soldaţi. Acestea au fost aşezate sub cruce şi înroşite de sângele Mântuitorului.
O altă legendă spune că atunci când Hristos a fost bătut cu pietre, atingându-l, acestea s-au transformat în ouă roşii. Vestea Învierii lui Hristos a fost primită cu neîncredere de multă lume. O poveste spune că o precupeaţă care vindea ouă în piaţă ar fi spus că “Atunci voi crede când ouăle se vor roşi”, lucru care s-a întâmplat.
O altă tradiţie, consemnată de Artur Gorovei, susţine că după ce Iisus a fost răstignit, cărturarii şi fariseii au făcut, de bucurie, un ospăţ. “Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Hristos”, ar fi afirmat unul dintre aceştia. Nici n-a apucat să-şi termine spusele şi ouăle s-au făcut roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi.
O ultimă poveste pe care o consemnăm (culeasă de Tudor Pamfilie şi Mihai Lupescu) dă o altă explicaţie obiceiului vopsirii ouălor roşii. “Şase surori măritate au vrut să ucidă pe a şaptea soră a lor, care făcea ochi dulci celor şase cumnaţi ai săi. Pietrele însă cu care au căutat să arunce într-însa s-au colorat în diferite chipuri. Sora aceasta a rămas neucisă, dar în această amintire poporul a început să coloreze ouăle în duminica Paştilor, când s-a întâmplat aceasta”.
Culori şi reprezentări

La români, obiceiul pregătirii ouălor de Paşti cunoaşte particularităţi care conferă tradiţiei semnificaţii deosebite, integrând-o deseori universului atât de fascinant al artei populare. Una dintre cele mai vechi mărturii privind ouăle colorate la români este a secretarului florentin al lui Constantin Brâncoveanu, Antonio Maria del Chiaro, care, pe la 1700, se minuna de culoarea aurie a ouălor vopsite de la curtea domnitorului muntean.
Ouăle pot avea diferite “modele”. În funcţie de zona în care se fac ele se numesc ouă încondeiate, închistrate, muncite, picate (cu ceară) etc. “Culorile folosite corespund unei simbolistici bine stratificate în timp şi cunoscută iniţiaţilor. Mai demult, ouăle erau vopsite în culori vegetale preparate după reţete străvechi, transmise din generaţie în generaţie, cu o mare varietate de procedee şi tehnici. Plantele, în funcţie de momentul în care erau recoltate, de timpul de uscare sau de modul în care erau combinate, ofereau o gamă extrem de variată de nuanţe.
Extrem de diversificate şi ingenioase sunt materialele şi instrumentele folosite la decorarea ouălor, în funcţie de regiunile ţării. În unele părţi sunt folosite ouăle fierte, în alte zone cele golite de conţinut. Ouă decorative se fac cu vopsele în relief (Vrancea, Putna Sucevei), împodobite cu mărgele (Bucovina), din lemn (zona Neamţ), din lut (zona Corund – Harghita) sau chiar din material plastic (Bucovina).
Ornamentica ouălor decorative este deosebit de variată, ea cuprinzând simboluri geometrice, vegetale, animale, antropomorfe, skeomorfe şi religioase. Astfel, numai în ornamentica geometrică deosebim simboluri şi semnificaţii precum linia dreaptă verticală – viaţa; orizontala – moartea; linia dublă dreaptă – eternitatea; dubla spirală – legătura dintre viaţă şi moarte. Multe dintre ele vin din timpuri arhaice, fiind regăsite, de exemplu, pe ornamentica din neolitic.

Ouă colorate de la iepuraş

Prezenţa iepuraşului în tradiţia pascală se datorează de asemenea reminiscenţelor ritualurilor păgâne şi divinităţilor venerate în vremuri îndepărtate, simpaticul animal fiind atunci, ca şi astăzi, un evident simbol al fertilităţii. O veche legendă nordică spune că zeiţa Eoestre a găsit într-o iarnă o pasăre rănită pe câmp. Pentru a o salva de la moarte, zeiţa a transformat-o într-o iepuroaică, aceasta păstrând însă capacitatea de a depune ouă. Pentru a-i mulţumi binefăcătoarei sale, iepuroaica decora ouăle făcute şi i le dăruia zeiţei. Această legendă se mai păstrează vie în rândurile comunităţii olandeze din Pennsylvania, unde copiii aşteaptă de Paşti iepuraşul care face un cuib plin de ouă colorate. Din această legendă s-a născut şi tradiţia ca iepuraşul să aducă daruri copiilor.

Spartul ouălor

Ciocnitul ouălor se face “cap la cap” “sau dos la dos”. Puţini sunt cei care ştiu de unde provine acest obicei şi ce simbolizează acesta. Pe vremuri, exista credinţa că cei care ciocnesc ouă se întâlnesc pe lumea cealaltă. Cel care sparge oul celuilalt are dreptul să-l ia. Dacă “pierzătorul” refuză să cedeze oul spart, se spune că va fi obligat să-l mănânce pe lumea cealaltă stricat şi uns cu păcură.
Un mod spectaculos de a sparge ouăle îl întâlnim în America de Sud, numai că nu de Paşte, ci de Anul Nou. Ouăle sunt golite, găoacea lor este umplută cu apă mirositoare şi sunt aruncate de locuitori de la o fereastră la alta.

Împotriva Diavolului
În tradiţia populară românească, ouăle de Paşte sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, protejează animalele din gospodăria omului şi sunt benefice în diferite situaţii. O credinţă din Bucovina spune că oul este apărător de Diavol. Acesta se tot interesează dacă oamenii mai fac ouă roşii şi umblă cu colinda, căci doar atunci când aceste două obiceiuri vor înceta, el va putea ieşi în lume.

Simbolistica
Ouăle vopsite poartă simboluri conferite de culori: Roşu – simbol al sângelui, Soarelui, focului, al dragostei şi bucuriei de viaţă l Negru – absolutism, statornicie, eternitate l Galbenul – lumina, tinereţea, fericirea, recolta, ospitalitatea l Verdele – reînnoirea naturii, prospeţimea, rodnicia, speranţa l Albastrul – cerul, sănătatea, vitalitatea l Violetul – stăpânirea de sine, răbdarea, încrederea în dreptate.