Ecumenismul, fără măști (II)

În 1972, ieromonahul Serafim Rose (+1982), vestit ascet și scriitor bisericesc din nordul Californiei, publica “Ortodoxia și religia viitorului”, carte în care avertiza asupra primejdiei ecumenismului, în a cărui răspândire vedea un pericol de moarte la adresa Ortodoxiei. Părintele Serafim socotea că eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate bisericile creștine (și chiar pe cele necreștine) într-o unică Biserică mondială au rolul de a nimici trăirea duhovnicească în Hristos și de a pregăti venirea lui Antihrist.

Astăzi, roadele mișcării ecumenice se fac simțite tot mai puternic în societatea contemporană, dovadă în acest sens fiind și așa-numita săptămână de rugăciune pentru unitatea creștinilor organizată pe plan internațional în penultima săptămână a lunii ianuarie. Cum numărul căderilor de la dreapta credință crește văzând cu ochii, iar formele pe care acestea le capătă sunt din ce în ce mai subtile, considerăm utilă prezentarea concluziilor conferinței teologice inter-ortodoxe “Ecumenismul: Origini. Așteptări. Demistificare”, desfășurată în 2004 în Tesalonic, Grecia.

“Însăși participarea la “Conciliul Mondial al Bisericilor” și dialogurile teologice cu papiștii, protestanții și monofiziții eretici constituie o negare a unicității Bisericii, o egalizare care pune Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică în rând cu ereziile și schismele. După cum s-a spus, este cea mai mare erezie ecclesiologică din istoria Bisericii. Pururea-pomenitul Mitropolit de Samos, Înalt Preasfințitul Irineu, exprimând poziția ortodoxă a multor ierarhi, a pus întrebarea: “Cum se poate ca ierarhi ortodocși să ia parte la o organizație bisericească în care Sfânta Treime este lepădată, participanții cred că Biserica lui Hristos a fost spulberată în bucățele, că fiecare erezie este parte a unui întreg, și că Biserica Ortodoxă din Răsărit este asemenea doar una dintre bucăți.” Cu adevărat, nu este nici măcar unul dintre Sfinții Apostoli și Părinți ai Bisericii, a căror învățătură, viață sau lucrare să poată fi folosită drept pildă care să îndreptățească participarea și rămânerea noastră în adunarea nelegiuită a ereticilor, cum este “Conciliul Mondial al Bisericilor,” și alte asemenea concilii și adunări.

Cum rădăcina ecumenismului a fost și este rea, la fel sunt și roadele lui: “căci copacul este cunoscut după roade.”

Ecumenismul există de aproape un secol, și și-a arătat limpede identitatea, astfel că putem să-l judecăm cu toată siguranța. Într-adevăr, chiar și cei mai conștiincioși apărători ortodocși ai ecumenismului sunt îngrijorați de cursul pe care îl ia și de fundătura la care a ajuns; ei încearcă să găsească diferite căi pentru a preveni plecarea multor Biserici Ortodoxe, un exod care deja a început și care este pe cale să se mărească și să se răspândească. La conferință, mulți vorbitori au vorbit despre roadele devastatoare ale dialogurilor teologice și ale participării noastre la “Conciliul Mondial al Bisericilor.” Înainte de a prezenta pe scurt rezultatul dialogurilor teologice, este important să menționăm părerea exprimată de vorbitorii și participanții la conferință, anume că de la nașterea și răspândirea mișcării ecumenice și prezența ortodocșilor în “Conciliul Mondial al Bisericilor” de aproape șaizeci de ani, ecumeniștii nu au reușit să întoarcă nici măcar un singur heterodox la credința ortodoxă. Dimpotrivă, întoarcerile (convertirile) au avut loc în ciuda tendinței care predomină între ecumeniști, anume ca fiecare să rămână în confesiunea sa, în vederea așteptatei uniri a “bisericilor”. Episcopii din Diaspora au refuzat să primească heterodocși care vroiau să se întoarcă (convertească) la Biserica Ortodoxă. Pe ce se întemeiază, atunci, mult-licitata mărturie a credinței ortodoxe? Dimpotrivă, în loc să dăm mărturie pentru adevăr, suntem martori ai ereziei și ai înșelării. Din această lungă asociere cu ereticii, unică în istoria noastră bisericească, s-a produs o asemenea înstrăinare de, și tocire a, “phronem-ei” (gândirii, minții) ortodoxe, încât clericii și teologii semnează cu ușurință texte care rezultă din dialoguri în care dogmele apostolice și patristice sunt călcate în picioare și încălcate, în care erezia e arătată drept adevăr, în care ereticii par să fie ortodocși, și botezul și celelalte taine ale lor sunt recunoscute drept autentice. Astfel, pas cu pas trecem de la rugăciunea împreună la comuniunea (părtășia) în taine.

3. Dialogul cu Romano-catolicii este dezavantajos și păgubitor

Să începem cu papismul; s-a arătat că cei douăzeci de ani de dialog teologic au început prin folosirea unei metodologii fără precedent, care a lucrat de la lucrurile care unesc, mai degrabă decât de la cele care despart; aceasta a avut rezultatul de a-i liniști pe credincioșii Romei, astfel ca ei să nu caute adevărul în altă parte. De vreme ce, se susține, nu sunt diferențe majore și toți aparțin aceleiași Biserici, clericii papali pot să justifice adunările și rugăciunile în comun cu ortodocșii în mass media, și astfel pot să încurajeze rușinoasa și necinstita instituție a Uniei printre poporul ortodox, prin care se profită de acest popor, sărăcit și împovărat de nefericite evenimente politice și sociale, în chiar sărăcia și lipsa lui. Uniatismul, deși răspunzător pentru întreruperea dialogului teologic, continuă să se bucure de sprijin pe diferite căi din partea Vaticanului. Un număr semnificativ de lucrări ale acestei conferințe s-au concentrat asupra activității contemporane a Uniatismului, ajungându-se la concluzia că Roma nu a abandonat ambițiile ei prozelitiste și expansioniste în detrimentul Bisericii Ortodoxe, pe care o numește în chip ipocrit “biserică soră.” În timpul în care Roma discută și dialoghează, ea își întinde lacom mâna asupra turmelor ortodoxe și întemeiază episcopii și jurisdicții cu scopul de a face prozelitism în jurisdicțiile ortodoxe și nu face nici un efort în a-și ascunde dorința de a dobândi mai multe drepturi asupra Preasfintelor Locuri de Pelerinaj ale țării Sfinte. Mai mult, Roma nu a vrut să accepte condamnarea Uniatismului care a fost semnată unanim de către o comisie comună de teologi ortodocși și papiști, membrii ai “Comisiei comune internaționale pentru dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano Catolică” în timpul celei de a șasea Adunări a Sesiunii Plenare din Freising, Monaco (6-15 iunie, 1990); aceasta este o demonstrație clară a gradului în care ea respectă și dă curs hotărârilor oricărui dialog care atinge năzuințele ei. Pentru a scăpa de această condamnare în întregime, Roma i-a atras pe ortodocși la noi discuții asupra acestei chestiuni la Balamand, Liban (17-24 iunie, 1993), unde Unia a fost achitată și recunoscută ca legitimă cu semnăturile reprezentanților a nouă biserici autocefale și autonome (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Rusia, România, Cipru, Polonia, Albania, Finlanda). Șase biserici au respins metodologia acestui demers și nu au participat (Ierusalim, Serbia, Bulgaria, Georgia, Grecia și Cehoslovacia).

Totuși, cel mai important aspect al înțelegerii de la Balamand nu stă în reabilitarea și legitimizarea Uniei, ci în compromisurile serioase în materie de credință făcute de reprezentanții ortodocși. Pentru prima dată și încălcând nu doar o sfântă și neschimbată tradiție patristică, veche de secole întregi, ci chiar și “Declarațiile” contemporane, teologii ortodocși au negat că Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, și au recunoscut că ea constituie Biserica cea Una împreună cu Biserica Romano Catolică, cu care ea este împreună-răspunzătoare pentru păstrarea Bisericii în credincioșie față de iconomia dumnezeiască. Din această cauză, așadar, păstorii ortodocși și romano-catolici ar trebui să fie reciproc recunoscuți drept adevărați păstori ai turmei lui Hristos. Mai mult, textul conține o recunoaștere reciprocă a tainelor, a succesiunii apostolice și a mărturisirii credinței apostolice. După înțelegerea de la Balamand, în care în esență a fost semnat un nou tip de Unia, vizitele papei în “bisericile surori” ale României, Bulgariei, Georgiei și Greciei au devenit pe deplin îndreptățite. Îndreptățită este, de asemenea, și acceptarea așa-numitei “teologii baptismale” a Conciliului II Vatican de către mulți teologi ortodocși. După această teorie, botezul săvârșit de eretici în afara Bisericii este valid per se. Mai mult, botezul este cel care definește marginile Bisericii, și nu Biserica care validează botezul. Prin botez, toți creștinii, din orice biserică ar face parte, devin membri ai Bisericii lui Hristos. Din această cauză “rebotezarea” heterodocșilor de către ortodocși a fost deja interzisă în textul semnat la Balamand. Totuși, din lucrările prezentate la Conferință, cât și din discuțiile care au urmat, a fost întărită părerea potrivit căreia tainele heterodocșilor sunt invalide și inexistente. Lucrând cu acrivie, acei heterodocși care vin la Biserica Ortodoxă trebuie să fie botezați.

S-a arătat limpede, mai mult, faptul că “mișcarea liturgică,” cultivată de ani de zile în cadrul papismului și adoptată de Conciliul II Vatican (1963-65), a influențat și clericii și teologii ortodocși. Sub chipul “reînnoirii liturgice,” aceasta țintește la unirea ortodocșilor sub papă după exemplul uniaților. După pregătirea psihologică a acceptării ei, această mișcare a încercat să impună progresiv o închinare (un cult) care este “neutru” dogmatic, adică fără referire la dogme, erezii sau sfinți mărturisitori, astfel ca noua Unia să poată fi acceptată de toți. În această lumină poate fi explicat planul propus de o “curățare” a textelor liturgice.”