Apărăm „puțoi opărit”
Așa ar suna formula publicitară prin care eu mi-aș asuma recuperarea imaginii ministrului de externe, recent beneficiar al benedicțiilor lui Cristian Tudor Popescu. Ca de multe alte dăți, CTP-ul, învins de logică, se salvează retoric, își scoate chelia cruntă deasupra valurilor proferând oracole de sibarit cu capsa pusă, lovind, într-un soi de juisare a cecității, și-n stânga și-n dreapta, fără discernământ. Oricum, când nu mai vezi lucrurile, stânga și dreapta sunt totuna.
Trec peste faza decepționantă provocată de primul număr al ziarului „Gândul”, în care articolul-program al CTP-ului excelează în paralogisme, sofisme și lunecă senect în patetism. Cu puțin exercițiu al logicii ai putea desface articolul respectiv ca pe-o ceapă putredă și să vezi că toate foile sunt natural viciate. Adică, sub enunțul formal că „nimeni nu gândește în locul tău” autorul nu face decât să-ți ia mereu vorba din gură, să-ți sufle ideea de pe creștet și să-ți arate el cum se gândește la greu, ca unul versat în povara sapiențelor, de parcă ar fi devenit, în urma unui vis divinatoriu, un fel Kant plin de vlagă noetică, producție dâmbovițeană, marcă înregistrată.
Mă simt provocat să iau apărarea lui Mihai Ungureanu nu dintr-o simpatie de generație, nici pentru că am o admirație genetică pentru oamenii instruiți, poligloți, fini și dotați cu oarecare bun-simț. Când îl văd pe Cristian Tudor Popescu irosindu-și zațul de inspirație adjectivală pentru a-l boteza „puțoi opărit” și a insinua că tânărul ministru nu ar fi altceva decât mutantul rezultat din operația efectuată de revoluție asupra unui utecist sau uasecerist ambițios, îmi vine să fiu mai drastic cu editorialistul Gândul-ui. De altfel, rămân cu impresia fermă că numele noului ziar la care activează CTP-ul este cum nu se poate mai inadecvat atitudinii ce-l animă. Nu se gândește prea mult, eventual se descriu ori se expun situații. În fine, oamenii au dreptul să se numească așa cum poftesc. După ce treci de o anume fază a notorietății, devine evidentă dependența de admirația publică și unii se dedau tuturor histrionismelor pentru a și-o păstra, chiar și cu riscul de-a deveni melancolice bubuline.
Într-o inadecvare totală a concluziilor la faptele pe care doresc să le definească, CTP-ul deduce că ministrul de externe vrea să „dea oamenii afară din țară” prin declarația dată imediat momentului întoarcerii din Statele Unite. Nici mai mult, nici mai puțin, susține că totul și atitudinea lui Ungureanu, un soi de mim al președintelui Băsescu, întrec în gravitate regimurile dictatoriale, unde oamenii erau torturați, dar nu „dați afară”. Cu această chichiță inflamată, ce nu e altceva decât accidentul retoric al unei efuziuni lipsite de inspirație și contact logic cu faptele, Cristian Tudor Popescu îi scoate dintr-o dată vinovați pe domnul Ungureanu și pe Băsescu de criza ziariștilor, de eventuala lor moarte. Și pentru ca nici un dubiu să nu planeze asupra oportunismului sus-pomeniților demnitari, li se recunoaște doar jalnica prestație de lingăi de cizmă americană, prezumțiozitate care mie nu-mi spune decât că CTP nu analizează, ci scuipă, aruncă imprecații, comite calambururi sforăitoare la adăpostul iresponsabilităților majore. În fond nu-i revine lui nici rezolvarea crizei jurnaliștilor, nici retragerea trupelor din Irak, nici convingerea Sfântului Ilie să nu mai trimită atâtea ploi peste țară. El poate sta bine mersi cu țeava îndreptată aleatoriu și, când i se pune pata pe unul, își poate flutura amenințător către el limba înveninată. După care poate merge la culcare liniștit, nu-i cere nimeni să dea seamă pentru viețile altora.
de Vianu MURESAN
