Aparenţa misiunii împlinite

Una dintre persoanele devenite publice spunea într-unul din recentele sale discursuri că noi, românii, avem „vocaţia nedesăvârşirii_. Adică începem ceva şi nu mai terminăm. Sau, mai exact, pretindem că facem ce spunem, dar după câteva secvenţe lăsăm totul baltă. Ne interesează doar suprafaţa lucrurilor şi muncim foarte mult la propria imagine, în detrimentul fondului misiunii ce ne-a fost încredinţată. Direct spus, contăm doar noi (ca indivizi) şi ne doare în cot de alţii. Surprinzător, această „tehnică_ pare să aibă succes. E de ajuns să pozăm în persoane simpatice, cu dorinţă ardentă de „a face totul_ pentru ceilalţi, să spunem cuvinte frumoase cu o umbră de emoţie în glas, să ne scuzăm că nu putem mai mult pentru a fi crezuţi de majoritatea semenilor. Această aură de om obişnuit (autosituat în rând cu toţi ceilalţi obişnuiţi) care se străduieşte -chiar dacă nu reuşeşte-  pare să fie reţeta credibilităţii.
Toate bune şi frumoase, până când intrăm în contact direct cu persoanele care ne-au convins de la distanţă. Sau, corect spus, ne-au convins făcătorii lor de imagine. Şi le cerem un lucru normal pentru atribuţiile ce le sunt conferite. Nu le solicităm nici luna de pe cer, nici mărgăritare din adâncuri. Dorim doar să ne exercităm propriile drepturi, recunoscute şi garantate. Iar ei trebuie să ne ajute, fie că avem de depus o cerere, fie că trebuie să hotărască asupra cursului vieţii noastre. Aceasta le este misiunea zilnică. Iar în primele clipe, naivii din noi îşi închipuie că totul va fi simplu. Că respectul şi rigoarea vor conta. Că nu ne aşteaptă nici o umilinţă din partea celor atât de amabili …
Câţi dintre noi nu vor fi trecut prin telenovela înregistrării unei cereri şi prin aşteptarea îngrozitoare a rezoluţiei de admitere sau respingere a acesteia ? Prin plictiseala, indiferenţa, obrăznicia ori incompetenţa unor funcţionari publici ? Adică a unora dintre cei ce sunt puşi să ne sprijine şi a căror proastă dispoziţie sau neînţeleasă aroganţă o suportăm lunar, din veniturile noastre. Dramatic este, însă, nu doar comportamentul lor, ci şi sistemul organizatoric ce-l face posibil. Dramatic este că atitudinea celorlalţi (colegi ai lor), acelor adevăraţi este sufocată de cei nesuferiţi. Nu ştiu cum se face, dar avem constant tendinţa de a-i încuraja pe cei nesuferiţi. V-aţi întrebat vreodată de ce ?
Mă uitam zilele trecute la oamenii împovăraţi de griji, ce încercau să solicite ceva de la una dintre primele autorităţi judiciare ale statului. La cei ce aşteptau într-un hol lung (a cărui curăţenie lăsa mult de dorit), în jurul unor mese ce nu-ţi pot inspira decât idei sinistre, să fie chemaţi pentru a putea depune o cerere. Şi pentru a rememora împreună chinul unui astfel de demers (pe care cu siguranţă l-am trăit fiecare) să punctăm mişcările considerate necesare de cei ce au organizat respectiva instituţie. Mai întâi eşti legitimat de jandarm. Până aici totul normal. Apoi, eşti îndrumat să iei un număr de ordine. Urmează aşteptarea şi obişnuitele conversaţii cu ceilalţi (aflaţi în aceeaşi postură)  în hol. În sfârşit, eşti strigat de un alt jandarm. Intri şi depui cererea. Soliciţi număr de înregistrare şi vrei să ştii numele persoanei care se va pronunţa asupra ei. (Ai o banală -şi îndreptăţită-  cerere prin care doreşti să studiezi dosarul în care eşti parte). Ţi se răspunde că nu se cunoaşte identitatea ei. Ceri, atunci, numărul încăperii în care va fi transmisă hârtia ta şi ţi se spune că nu se ştie precis. Ţi se arată că, în mod normal, cererile se transmit mai sus numai la sfârşitul zilei, astfel că răspunsul n-ai cum să-l vezi … Te zbaţi şi precizezi că ai venit de la sute de km pentru a vedea acte ce trebuie să-ţi fie puse de îndată la dispoziţie şi că la instanţa de unde vii este de neconceput (sau, cel puţin, era) ca o astfel de cerere să poarte un om zile întregi pe drumuri, cu atât mai mult cu cât dosarul se află la arhivă, deci poate fi consultat oricând.  Întrebi unde este arhiva şi nimeni nu ştie (sau nu vrea să ştie). Se dau câteva telefoane şi ţi se spune să aştepţi. Îţi reiei locul în holul urât. După multă aşteptare intri din nou şi ceri detalii. Este chemat un domn cu cămaşă înflorată care -în mod excepţional- îţi duce cererea sus spre a o înmâna celui ce trebuie să pună pe ea o superbanală rezoluţie. Îl întrebi unde duce hârtia. Îţi răspunde că nu ştie. Nu-ţi vine a crede. Adică el a coborât pentru a lua cererea, dar nu ştie unde o va lăsa. Te enervează că eşti luat de tâmpit. Aştepţi din nou. După zeci de minute reintri şi soliciţi să ţi se spună ce se întâmplă. Este chemată o doamnă, de data aceasta, care spune că şeful ei este plecat şi că trebuie să aşteptăm. O întrebi numele şefului care trebuie să ia „marea decizie_ şi îţi răspunde că nu-l ştie. Adică nu cunoaşte numele propriului şef ! Pretinde că ea este doar un simplu executant. Scena se repetă de trei ori, cu trei coborâri repetate. Faci eforturi supranaturale pentru a-ţi păstra calmul. Iei numărul de telefon al cabinetului respectiv şi de câte ori suni ţi se spune că şeful nu s-a întors. Decizi să faci mai mult. Faptul că ţi se refuză un drept elementar într-o modalitate parşivă te determină să nu cedezi. Urci cu fermmitate şi iei la rând toate birourile pentru a afla unde putea eşua cererea ta. În sfrâşit o localizezi. Au trecut multe ore de când ai depus-o şi ţi se spune că încă nimeni nu s-a uitat peste ea. Şeful este tot plecat. Explici că nu ai de gând să părăseşti instituţia până când nu ai o rezoluţie pe cerere şi ţi se indică să aştepţi. Iei pe loc hotărârea să intri la şeful cel mare. Ajungi, însă, doar până în anticameră. Îţi transmite că nu te poate primi şi că vei fi primit de adjunct. Ajungi la biroul adjunctului şi un funcţionar deloc amabil îţi spune scurt că şeful lui tocmai a plecat. Te întrebi cum Dumnezeu se face că sunt toţi plecaţi tocmai azi, tocmai din această instituţie, tocmai când trebuie să-şi exercite atribuţii precise ?  Ţi se spune să aştepţi. Eşti ferm hotărât să nu pleci. Reintri în biroul în care se află cererea ta. Nici o veste. Te aşezi şi aştepţi. Sfârşitul programului se aproprie. „Elegant_ stil de a scăpa de tine … Pândeşti fiecare dintre uşi pentru a vedea dacă nu se întoarce vreun şef. Îţi dai seama de umilinţa la care eşti supus şi de putreziciunea mecanismului în care eşti angrenat. Nimeni nu ştie nimic. Nimeni nu poate rezolva nimic. Toată lumea este amabilă, chiar îndatoritoare, aşa că nu le poţi imputa tonul sau mimica. Sunt liniştiţi. În aparenţă şi-au îndeplinit misiunea, chiar dacă după aproapre o zi chinuitoare nu ai obţinut nimic. Dintr-o şansă, observi că mult aşteptatul şef apare. Te năpusteşti să intri. Nu poţi risca să-i pierzi. Secretara îţi spune să mai aştepti 20-30 minute pentru a se lectura hîrtia ta (care are două alineate !). Nu poţi pricepe cum de nu există un alt om căruia şeful să-i fi delegat asemenea mărunte atribuţii în situaţiile în care este indisponibil o zi întreagă. După o neînchipuită zbatere, cererea ţi se aprobă. Spre sfârşitul programului priveşti înfrigurat acte la care ar trebui să ai tot accesul din lume.
Două gânduri îţi revin obsesiv: 1) dacă aceasta este „procedura_ aplicată unui magistrat de primul dintre Parchetele ţării, ce şanse are omul simplu ?  2) ce ne face să credem că putem să devenim cu adevărat europeni, atâta timp cât utilizăm obiceiuri fanariote ?
Şi după aceste gânduri o concluzie: nu-i de mirare că ordinea, eficienţa, informatizarea, bunul-simţ sunt considerate handicapuri.