Epistole de la Muntele Athos (XXV)

Începuturile sfârșitului lumii (III)

ZIARUL de Mureș a lansat o punte de legătură între credincioșii din țară și monahii românii de la Muntele Athos. Paginile ziarului găzduiesc, săptămânal, materiale realizate de părintele Alexandru, de la chilia “Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, aflată în zona Colciu. Prezentăm, în continuare, un material deosebit de interesant

pe marginea unei teme de o actualitate tot mai presantă, în lumina evenimentelor care se derulează pe scena lumii contemporane.

Al doilea șase urmează ordinea planului divin, creația celor văzute, a Facerii din Vechiul Testament, care a durat șase zile, când Ziditorul a continuat a lucra ce începuse, zidirea materială: bolta cu toate astrele, pământul cu toate plantele și vietățile, iar la urmă a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Facere 1, 26) “Pluralul Noastră nu este unul al maiestății”, tâlcuiește traducătorul Bartolomeu Anania, “ci unul autentic gramatical, în care Sfinții Părinți văd prima revelație scripturistică a persoanelor Sfintei Treimi”. Dumnezeu, în planul creației, încununată de omul pe care-l dorește a se întoarce îndumnezeit în Rai, i-a lăsat, începând cu Adam, libertate deplină de alegere și de acțiune de-a lungul întregii vieți pe pământ. Și Satanei i-a îngăduit să-și așeze un tron, dar nu unde a dorit el în nebuneasca-i aroganță, ci altundeva, acolo unde a fost gonit, pe pământ, unde deasemenea și oamenii au fost goniți. Aici, pe pământ, este marele câmp de luptă, unde diavolii aleargă ca “niște lei”, gata să apuce prada umană și să o tragă spre ei, în focul nestins, iar îngerii păzitori, sfinții și Duhul Sfânt, sub comanda lui Hristos, îi apără și îi ajută pe toți care ascultă și trăiesc cu fapta învățăturile și îndemnurile Mântuitorului.

Așadar, Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt contrastați, din divine rațiuni, cu treimea căzută, Lucifer, Antihrist și duhul răului, alcătuiesc împreună primul șase al puterilor spirituale, nevăzute.

Al doilea șase reprezintă creația văzută, materială, zidită de Tatăl în șase zile.

Continuând încercarea de a explica numărul Fiarei, întreitul șase din Apocalipsa Sfântului Ioan, ne-am referit în principal la certitudinile Bibliei Iudeo-Creștine, pe care întemeiem această sumară investigație a ultimelor realități de la sfârșitului istoriei mântuirii. Acestea se situează dincolo de istoriile lumii, cele presărate cu speculații și omisiuni ce confirmă, neagă sau ascund faptele trecute, după voința autorilor aserviți diverselor interese de moment, cel mai adesea condiționate de răsplătiri corupătoare sau șantaje.

“Istoria nu are trecut, prezent, nici viitor”, ci doar proiecția personală asupra evenimentelor a unor autori, rezultată din percepția morală și culturală, inspirată sau nu de Duhul Adevărului. Acesta este Duhul ce i-a condus în redactările lor pe autorii biblici, profeții Vechiului Testament și evangheliștii celui nou.

Dacă, așa cum spuneam, primul șase reprezintă lumea nevăzută a ființelor netrupești, alcătuite la începutul creației, iar al doilea șase semnifică lumea văzută, Universul, aștrii bolților cerești, pământul și omul stăpân peste vietățile mici și mari, create în șase zile, ei bine, cel de-al treilea șase are o tâlcuire mai complicată pentru faptul că existența sa nu este încheiată, ci se găsește într-o permanentă mișcare spre ziua a opta, cea veșnică.

Se distinge o simetrie în oglindă între Treimea Sfântă și treimea alungată din ceruri: tatăl minciunii (Ioan 8, 44), imitator al Tatălui Ceresc, Antihristul, potrivnicul lui Hristos, iar duhul căzut din Duhul Sfânt odată cu Satana, a ajuns duhul răului, lucrător al fărădelegilor prin demoni.

Treimea Sfântă S-a descoperit lumii la Botezul Domnului, când S-a auzit glasul Tatălui: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3), iar Duhul Sfânt S-a pogorât în formă de porumbel deaupra Lui Hristos. Sfântul Andrei Rubliov a stabilit modelul ortodox al iconografiei Treimei Sfinte prin proiectarea plastică a celor trei îngeri, oaspeții lui Avraam sub stejarul Mamvri. Un alt model, de proveniență apuseană, s-a răspândit și în estul Europei, cel al Tatălui și al Fiului în dreapta Sa, întronați în ceruri, cu Sfântul Duh în chip de porumbel deasupra. În această a doua reprezentare, Tatăl poartă un nimb în chip de triunghi, ca semn al Sfintei Treimi, unic față de toate celelalte care sunt rotunde, ca semn al sfințeniei și al atotputerniciei absolute.

Triunghiul echilateral, ca simbol al celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, având pe Tatăl în unghiul central țintind spre înalturile Împărăției, iar dedesubt celelate două unghiuri, ale Fiului și Sfântului Duh, va avea, conform principiului simetriei negative, enunțat mai sus, un alt triunghi al treimei luciferice înfipte cu colțul Satanei în jos, spre bezna iadului, având deasupra alte două colțuri, ale lui Antihrist și al duhului rău. Împreună adunate dau, cum s-a spus, primul șase al creației nevăzute, dar despărțite de la alungarea din ceruri a îngerilor răzvrătiți.

Triunghiul, ca simbol al Sfintei Treimi, este adesea prezent pe fresca exterioară a multor Biserici, având în interior ochiul veghetor al Lui Dumnezeu, care ne privește, ne cunoaște faptele, ne știe și ne ajută părintește pe fiecare.

Imaginându-ne cele două triunghiuri cu axa de simetrie orizontală, apoi mișcându-l în jos pe cel al treimii căzute, obținem o imagine grafică a scindării lumii nevăzute după alungarea diavolilor din ceruri, informație reprezentată numeric cu o concizie maximă sub forma primului șase.

Îndepărtarea treimei ingrate n-a împiedicat deloc desfășurarea planului creației, ci doar i-a dat o altă linie de desfășurare. La sfârșitul celor șase zile ale creației materiei și Universului văzut, Dumnezeu a zidit omul după chipul și asemănarea Sa, alcătuit atât din materia văzută, cât și din suflarea nevăzută a Tatălui ceresc. Dar după ce și omul adamic s-a despărțit prin neascultare de Dumnezeu, a fost și el îndepărtat din Eden, în același loc al surghiunului, pământul, cu toate consecințele cunoscute. Aici a fost victima propriului păcat pe care se cuvenea să îl îndrepte prin suferință, fiindcă nu o făcuse prin pocăință. Suferința omului i-a fost mereu prilejuită de atacurile Satanei și demonilor săi, ale căror acțiuni, îngăduite de Dumnezeu erau, și sunt, limitate de pronia divină, care niciodată nu pune pe umerii nimănui mai mult decât poate duce.

(va urma)