“Argumente milițienești”: pistolul, pumnul și palma

Patru oameni asasinați numai în perioada 1 ianuarie 1964 – 30 iunie 1964. Cu toții victime ale abuzurilor unor milițieni. Aceștia din urmă erau lucrători în cadrul Direcției Miliției din fosta Regiune Mureș Autonomă Maghiară. Au fost situații în care chiar instituția în care lucrau criminalii a încercat mușamalizarea respectivelor cazuri. Cu mult curaj și răspundere, un procuror militar, maiorul de justiție Å¢arcă Tiberiu din cadrul Procuraturii Militare Mureș, a sesizat pe linie ierarhică aceste grave abuzuri.

Dacă între 1948 și 1958, represiunea în România a fost “justificată” de lupta împotriva ”dușmanului de clasă”, odată regimul comunist consolidat, a fost firesc ca represiunea să cunoască o anume scădere în intensitate. “Declarația de independență” a lui Dej, din aprilie 1964, a reprezentat un semnal clar de începere a unei noi politici față de Vest. România dorea să obțină din partea Vestului unele concesii economice și în același timp să se disocieze de epoca stalinistă și de politica Moscovei față de țările satelit. Urmărind să obțină bunăvoința Vestului, conducerea de la București a dat în iulie 1964 Decretul de amnistiere cu numărul 411, prin care deținuții politici erau eliberați din închisori. Însă deținuții au început a părăsi pușcăriile comuniste încă din 1962. Din aprilie 1964, locurile de detenție au început a fi definitiv eliberate de pușcăriașii politici, cei mai mulți ajunși acolo sub acuzația de “uneltire contra ordinii sociale”. În 1964, pe parcursul a patru luni, au fost grațiați 9.600 de deținuți. Între 1962-1964 fuseseră eliberați peste 12.700 de deținuți. Cu toate că pușcăriile politice rămăseseră goale, foștii ”locatari” au continuat să rămână în supravegherea organelor de represiune.

Colonelul de justiție militară (r.) Å¢arcă Tiberiu își amintește…

Pe data de 6 iulie 1964, procurorul militar șef Å¢arcă Tiberiu, pe atunci maior de justiție în cadrul Procuraturii Militare Târgu-Mureș, înainta pe cale ierarhică un raport cât se poate de amplu referitor la abuzurile foarte grave și starea disciplinară din cadrul Direcției Miliției din fosta Regiune Mureș Autonomă Maghiară. Mai mult chiar, procurorul militar cerea ca situația disciplinară și infracțională din cadrul organelor de miliție mureșene să fie analizată de Comitetul regional al Partidului Muncitoresc Român. Asumându-și cu mult curaj riscurile care decurgeau din gestul său, maiorul Å¢arcă mai solicita ca la respectiva analiză “să fie invitat și procurorul militar șef pentru a se lămuri problema relațiilor principiale care trebuie să existe între organele procuraturii și organele de miliție”. Câteva luni mai târziu, Procuratura Militară Principală din cadrul Procuraturii Generale a RPR – care probabil mai fusese sesizată și cu alte aspecte asemănătoare petrecute în întreaga țară, trimitea cu nr. ZP/020864 din 10 octombrie 1964 o adresă prin care solicita “un raport privind starea disciplinară și infracțională în rândul cadrelor de miliție”. Se pare că raportul lui Å¢arcă fusese luat în seamă și avusese efect. Procurorul militar șef de secție M. Iliescu, din cadrul Procuraturii Generale a RPR, cel care semna adresa, mai solicita ca raportul să cuprindă și ”numărul plângerilor îndreptate împotriva cadrelor de miliție, primite în perioada 1 ianuarie – 30 septembrie 1964 la Direcția Miliției Regionale, precum și modul cum au fost soluționate…” Contactat de “Ziarul de Mureș“ și întrebat dacă ulterior gestului său s-au exercitat presiuni asupra sa și dacă gestul său a avut vreo consecință pentru el, colonelul în rezervă Å¢arcă Tiberiu, azi în vârstă de 83 de ani, a declarat că “Nu s-au exercitat presiuni și nici

nu am avut de suferit pentru că n-am făcut altceva decât să prezint niște cazuri reale. Iar respectivele cazuri le-am probat cu documente.”

Pistolul, pumnul și palma,

“argumentele” milițianului

În raportul său din 6 iulie 1964, maiorul de justiție militară Å¢arcă Tiberiu, scria ”…a rezultat că unele cadre de miliție au săvârșit o serie de abateri disciplinare grave și uneori chiar fapte penale…”. “Numai în cursul anului 1964 și până în prezent, scria în continuare maiorul Å¢arcă, au fost cercetate la Procuratura Militară Târgu-Mureș un număr de 17 asemenea cazuri…Astfel în 4 cazuri, violențele respective au avut

drept rezultat încetarea din viață a victimelor”. Erau enumerate apoi victimele, milițienii asasini și împrejurările în care se produseseră crimele. Cazurile nu au nimic ieșit din comun, ele însă reflectă starea de spirit și mentalitatea existentă în Miliția anilor ’60, când cea mai mare parte a cadrelor, pe fondul unei slabe pregătiri profesionale, dar și a consumului de alcool, abuzau de funcția și gradul pe care-l aveau. Astfel, sergentul major Tănase Iosif, în timp ce se afla la un restaurant din Iernut l-a împușcat mortal pe ospătarul Vasile Stoica. A scos pur și simplu pistolul, l-a încărcat, și în mod cu totul inexplicabil, l-a îndreptat spre ospătar, l-a ochit și a tras omorându-l pe loc. Un alt caz, s-a petrecut la Târgu-Mureș, la restaurantul “Litoral”. În noaptea de 21 spre 22 aprilie 1964, locotenentul Ioan Tiptoc și fratele său Gheorghe l-au omorât în bătaie pe ospătarul Bako Martin, după ce acesta ieșise din tură și se îndrepta spre casă. Motivul? Pe data de 8 martie a aceluiași an, cei doi frați consumaseră alcool, părăsiseră localul fără să plătească, iar ospătarul Bako îi reclamase la Miliție, instituție unde Ioan Tiptoc era angajat. Evident că a fost vorba de un act de răzbunare împins până la extrem de sergentul major Ioan Tiptoc, cunoscut de superiorii săi ca fiind alcolist și foarte agresiv, dar tolerat pe mai departe în Miliție.

Mort în Penitenciarul

Târgu Mureș

În același raport, maiorul Å¢arcă prezenta și cazul lui Nagy Iuliu. Acesta fusese transferat din arestul Direcției Miliției unde fusese anchetat, la penitenciarul din Târgu-Mureș. Cu câteva zile înainte de a deceda, Nagy reclamase la direcția penitenciarului că se simte rău pentru că fusese bătut numai în cap în timp ce se aflase în anchetă la Direcția Miliției. El îl indica și pe anchetatorul care-l maltratase, locotenentul Buruian. La câteva zile după transfer, Nagy Iuliu a decedat în penitenciar, iar ancheta maiorului de justiție Å¢arcă îl indicase în mod indubitabil ca autor al crimei pe locotenentul Buruian. În ceea ce privește cazul sergentului major Daradics Ignat, de la Postul de miliție Ditrău, maiorul Å¢arcă arăta că pe data de 27 mai 1964, milițianul l-a îmbrâncit pe scările bufetului din localitate pe localnicul Mezei Laurențiu care făcuse comoție și murise câteva ore mai târziu. Ceea ce era și mai grav – iar Å¢arcă menționase aceasta în raportul său – era faptul că Direcția Miliției Mureș nu sesizase Procuratura în acest caz, așa cum era prevăzut de reglementările de serviciu și începuse să facă propria anchetă cu scopul vădit de a mușamaliza cazul. Abia când cadavrul lui Mezei ajunsese la laboratorul de expertiză medico – legală aflase și Procuratura, aceasta din urmă fiind sesizată în acest caz chiar de laboratorul mai sus menționat. Sunt doar câteva cazuri petrecute pe parcursul unui an și pe care, un ofițer de justiție își asumase curajul de a le prezenta superiorilor săi. Dar câte altele poate nu se mai întâmplaseră înainte sau după, rămânând deocamdată îngropate în arhive? Poate că dimensiunea reală a fenomenului la nivel de țară nu o vom cunoaște niciodată. Și în niciun caz atâta timp cât nu există eforturi concentrate și conjugate ale istoricilor de a cerceta fenomenul în profunzime, etapizat și la nivelul fiecărei Procuraturi Militare din țară, însumându-le apoi într-o lucrare de anvergură.

Nicolae BALINT